Necunoaşterea morţii lui de cuius înlătură semnificaţia acceptării tacite a moştenirii

Codul civil: art. 650, 689, 700

Decretul nr. 167/1958, republicat: art. 19

Dacă nu au cunoscut despre decesul defunctului, este exclus ca actele de plată a impozitului pentru întreg imobilul să se fi făcut de către autorul recurentului şi, apoi, de către recurent, cu voinţa de a-şi manifesta intenţia acceptării succesiunii fratelui, respectiv unchiului lor.

Necunoaşterea morţii lui de cuius înlătură semnificaţia acceptării tacite a moştenirii acestuia pentru orice act sau fapt săvârşit de către recurentul- reclamant sau autorul său, în intervalul cuprins între data morţii şi cea a aflării despre eveniment, întrucât în mod evident acestora le lipseşte intenţia de a accepta succesiunea venită din partea celor ce le-au săvârşit.

Una din condiţiile cerute de art. 689 din Codul civil, pentru calificarea unui act sau fapt ca valorând acceptare tacită a moştenirii, este voinţa, intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.

Acest raţionament dovedeşte că plata impozitului pentru imobil a fost făcută de către recurent şi autorul său în calitate de coproprietari, şi nu de acceptanţi ai succesiunii defunctului.

(Decizia nr. 1366 din 15 decembrie 2004 - Secţia a IlI-a civilă)

Prin Sentinţa civilă nr. 10757 din 10.12.2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 8546/2000, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la opţiune succesorală în privinţa reclamantului C.V., a fost respinsă cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii formulată de reclamant, s-a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestuia şi a fost respinsă cererea reclamantului formulată împotriva pârâţilor C.T., B.V., C.G.P., A.M., T.O., C.C.G., C.L., M.G., M.T., M.N., S.A. şi M.V., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî în acest sens, instanţa de fond a reţinut că procedura succesorală de pe urma defunctului C.G., decedat la data de 26.11.1987, nu a fost deschisă până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, cerere care, aşa cum s-a precizat oral şi cum s-a consemnat şi în încheierea de şedinţă, are şi caracterul unei solicitări de repunere în termenul de acceptare a succesiunii.

S-a apreciat însă că împiedicarea reclamantului şi a tatălui său - în viaţă la data decesului lui C.G. - de a accepta succesiunea acestuia se datorează propriei culpe, cărora li se poate imputa lipsa de comunicare cu ruda lor firească o foarte lungă perioadă de timp, cu atât mai mult cu cât atât reclamantul, cât şi defunctul aveau domiciliul în aceeaşi localitate, respectiv în Bucureşti.

Astfel, lipsa oricărei comunicări în mod nemijlocit, prin vizite, sau absenţa oricărui alt mijloc de comunicare între reclamant şi defunct nu poate constitui un motiv justificat pentru depăşirea termenului de prescripţie a dreptului la opţiune succesorală, cu atât mai mult cu cât acel deces nu s-a produs într-o ţară străină, faptul decesului nu a fost ascuns cu rea-credinţă de către alţi succesibili, ci era la îndemâna tatălui reclamantului (în prezent decedat), cât şi a reclamantului de a se interesa de ruda lor. ^

In raport de aceste consideraţii, instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 650 din Codul civil, art. 700 din Codul civil şi art. 19 alin. 2 din Decretul nr.'l67/1958, a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie a acceptării succesiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la opţiune succesorală şi, pe cale de consecinţă, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C.V.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 270 din 23.02.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 627/2003.

Considerentele instanţei de apel, care au condus la această soluţie, au avut în vedere aspectele că plata impozitului pentru imobilul din satul D., comuna G., a fost făcută de către tatăl reclamantului şi, ulterior, după decesul acestuia, de către reclamant, în condiţiile în care aceştia deţin o cotă indiviză de 1/5 din imobil, dobândită cu titlu de moştenire de la C.N., neputându-se determina dacă au achitat impozitul aferent cotei de 1/5 din imobil ce a revenit şi defunctului C.G., pentru ca acesta să poată fi considerat un act de acceptare tacită a succesiunii defunctului.

S-a mai apreciat că succesibilul poate fi repus în termenul de acceptare a succesiunii dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul a fost depăşit, aceste cauze constând în acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore. în cauza de faţă, s-a considerat că motivul pentru care reclamantul şi autorul său nu şi-au manifestat în termenul legal dreptul la opţiune succesorală le este imputabil, nejustificându-se repunerea lor în acest termen.

Impotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul- reclamant, care a solicitat modificarea hotărârilor pronunţate în cauză. In susţinerea recursului, acesta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că din Adeverinţa nr. 1320 din 20.02.2003 a Primăriei Comunei G., judeţul Neamţ, nu rezultă dacă impozitul a fost achitat pentru întregul imobil şi că adeverinţa nu face dovada neîndoielnică asupra faptului că tatăl său şi, ulterior, el au achitat impozitul aferent cotei de 1/5 din imobilul ce a revenit defunctului C.G., pentru a se putea reţine că s-a acceptat tacit succesiunea.

Practica judecătorească a statuat că reprezintă acte de acceptare tacită a moştenirii plata impozitelor asupra masei succesorale. Plata integrală a impozitului pentru imobilul din satul D. valorează acceptarea tacită a succesiunii. In drept, au fost invocate prevederile art. 308, 304 pct. 9 şi 312 din Codul de procedură civilă.

Deşi legal citaţi, intimaţii nu s-au prezentat în instanţă şi nu au formulat întâmpinare.

Curtea a încuviinţat recurentului proba cu acte, respectiv Adeverinţa nr. 6926 din 4.11.2004, eliberată de Primăria Comunei G., judeţul Neamţ, şi o chitanţă doveditoare a plăţii impozitului.

Recursul declarat este nefondat. Se reţine în acest sens că situaţia pe care recurentul a invocat-o, în favoarea sa şi în combaterea soluţiei primei instanţe, a fost aceea a acceptării tacite a succesiunii defunctului C.G., acceptare tacită realizată de autorul său direct, C.M., care a decedat ulterior lui C.G. In opinia recurentului, acceptare tacită a succesiunii s-a realizat prin plata de către tatăl său şi, ulterior, de către el, a impozitului pentru imobilul situat în satul D., comuna G., judeţul Neamţ, deţinut în coproprietate de către cei cinci fii ai numitei C.N., printre care C.G. şi tatăl recurentului, C.M.

Potrivit legii - art. 689 din Codul civil - acceptarea succesiunii este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l poate săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moştenirii. Aşadar, din textul legal rezultă necesitatea întrunirii a două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite: voinţa succesibilului de a accepta moştenirea şi conduita lui (prin actele şi faptele săvârşite), din care să rezulte indirect intenţia de a accepta pur şi simplu moştenirea.

Deşi, la modul general, este acceptat că plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule) valorează acte de acceptare tacită a moştenirii, există două argumente pentru care, în cazul de faţă, plata impozitului pentru imobilul - casă şi teren - situat în satul D., comuna G., judeţul Neamţ, realizată de către C.M. şi, după decesul său, de către recurent, nu poate avea o asemenea semnificaţie.

Cel dintâi argument decurge din starea de indiviziune asupra respectivului imobil, existentă între defunctul C.M. şi ceilalţi fraţi ai săi, toţi succesorii în drepturi ai numitei C.N., de la care au dobândit casa şi terenul aflate pe raza comunei G., stare de indiviziune care imprimă un caracter echivoc actului juridic al plăţii impozitului, ridicându-se întrebarea dacă aceste acte au fost săvârşite de către succesibili (C.M. şi apoi de către recurentul-reclamant) în calitate de coproprietari sau în aceea de acceptanţi ai moştenirii lui C.G. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, după cum a susţinut recurentul şi a şi dovedit, plata impozitului s-a făcut pentru întreg imobilul, deci şi pentru ceilalţi coproprietari, nu doar pentru partea indiviză ce-i revenea defunctului C.G. din bun.

Cel de-al doilea argument (care este şi cel mai puternic, dar care lămureşte şi caracterul echivoc al actelor despre care s-a menţionat mai sus) este dat de propriile afirmaţii ale recurentului-reclamant, care a justificat intervalul îndelungat de timp scurs între data decesului lui C.G. (26.11.1987) şi cea a solicitării dezbaterii succesiunii acestuia (21.06.2000) prin aceea că nici el, dar nici tatăl său nu au avut cunoştinţă de intervenirea decesului fratelui, respectiv unchiului lor, reclamantul fiind informat cu privire la acest fapt doar cu o lună înaintea introducerii cererii de chemare în judecată de către Primăria Comunei G.

Prin urmare, dacă nu au cunoscut despre decesul lui C.G., este exclus ca actele de plată a impozitului pentru întreg imobilul din satul D. să se fi făcut de către autorul recurentului şi, apoi, de către recurent cu voinţa de a-şi manifesta intenţia acceptării succesiunii fratelui, respectiv unchiului lor.

Cu alte cuvinte, necunoaşterea morţii lui de cuius înlătură semnificaţia acceptării tacite a moştenirii acestuia pentru orice act sau fapt săvârşit de către recurentul-reclamant sau autorul său, în intervalul cuprins între data morţii şi cea a aflării despre eveniment, întrucât în mod evident acestora le lipseşte intenţia de a accepta succesiunea venită din partea celor ce le-au săvârşit.

Or, s-a arătat că una din condiţiile cerute de art. 689 din Codul civil, pentru calificarea unui act sau fapt ca valorând acceptare tacită a moştenirii, este voinţa, intenţia succesibilului de a accepta moştenirea.

Acest raţionament dovedeşte şi că plata impozitului pentru imobilul din satul D. a fost făcută de către recurent şi autorul său în calitate de coproprietari, şi nu de acceptanţi ai succesiunii lui C.G.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că hotărârea primei instanţe, dar şi a celei de apel sunt legale, dându-se actelor şi faptelor invocate de către recurent semnificaţia legală proprie.

Alte articole: