Inlaturarea unui inscris defaimat ca fiind fals. Acceptare tacita a succesiunii.

C. civ., art. 3 C. pr. civ., art. 182 alin. (2) Convenţie, art. 6 parag. 1

Iîntrucât partea care a înţeles să se folosească de înscrisul defăimat ca fals, nu a înfăţişat originalul înscrisului, iar relaţiile privind existenţa acestuia sunt insuficiente pentru a putea fi avut în vedere ca act probator şi întrucât la termenul sorocit de instanţă, pârâţii au lipsit, deşi fuseseră citaţi în condiţiile art. 180 C. pr. civ., s-a înlăturat acest mijloc de dovadă, având în vedere şi împrejurarea că reclamanţii au stăruit în declaraţia lor privitoare la fals.

S-a constatat că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, condiţionând cercetarea valabilităţii unui înscris de constatarea existenţei unei infracţiuni de fals, ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 3 C. civ. şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa nu a avut un rol activ, nestăruind prin mijloace legale să afle adevărul, în limitele obiectului cererii cu a cărui judecată a fost învestită.

(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1830 din 6 noiembrie 2007)

Prin cererea formulată la 9 martie 2005, reclamanţii I.C., I.M., I.M. au chemat în judecată pe pârâţii llie Ionel, D.M., D.C. şi S.C., solicitând instanţei să se constate că au acceptat tacit moştenirea defunctei I.E., precum şi calitatea lor de moştenitori, să se constate inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtului S.C. asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, să se declare nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 496 din 13 februarie 2002 de BNP L.S. şi, în virtutea principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2139 din 28 mai 2004.

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 8410 din 1 septembrie 1980, numiţii V.D. şi V.M. au dobândit de la V.V. şi V.P., dreptul de proprietate asupra imobilul din Bucureşti, sector 3 şi dreptul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului de 100 mp, iar ulterior, prin testamentele autentificate sub nr. 8996 şi 8997 din 15 septembrie 1980, au instituit-o drept legatar universal pe C.E., pentru îngrijirea acordată. După decesul lui V.D., în 1983, C.E., devenită prin căsătorie I., împreună cu V.M. au continuat să locuiască în imobil; la decesul lui V.M. a rămas doar I.E.

Reclamanţii au precizat că, la decesul lui I.E., au intrat în posesia imobilului, comportându-se ca adevăraţi proprietari, locuind neîntrerupt în spaţiu;

La 13 februarie 2002, pârâtul S.C. a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu D.M. şi D.G., înstrăinând acestora dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, argumentându-şi acest drept printr-o sentinţă civilă (nr. 7895) pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, ce a avut ca obiect pretenţii şi uzucapiune.

Imobilul a fost înstrăinat folosindu-se un înscris fals, în dauna intereselor reclamanţilor şi prin frauda legii, astfel încât şi înstrăinarea ulterioară de la pârâţii D., către pârâtul l.l. este supusă nulităţii actului juridic încheiat, conform principiului resoluto iure dantis, resolviturjus accipientis.

Prin sentinţa civilă nr. 4024 din 4 mai 2005, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanţii I.C., I.M. şi I.M., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8410 din 1 septembrie 1980, încheiat cu V.P. şi V.V., V.D., căsătorit cu V.M., dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei în litigiu şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 100 mp, pe durata existenţei construcţiei. Ulterior, prin testamentele autentificate sub nr. 8996 şi 8997 din 15 septembrie 1980, V.D. şi V.M. instituie legatară universală pe numita C.E. pentru toate bunurile mobile şi imobile găsite în patrimoniul lor la data decesului (V.D. a decedat la 25 iulie 1983, iar V.M. la 19 octombrie 1987).

Reclamanţii au pretins că numita C.E. este aceeaşi persoană cu mama lor, I.E., care s-a căsătorit între timp, situaţie dovedită cu certificatul de căsătorie.

Prin acceptarea tacită a succesiunii defunctei I.E., reclamanţii tind a dovedi că sunt unicii moştenitori asupra imobilului în litigiu, însă nu s-a făcut dovada de către aceştia şi a dezbaterii succesiunii după tatăl lor, I.C., decedat la 6 septembrie 1995.

Cât priveşte cererile accesorii, instanţa a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 496 din 13 februarie 2002, S.C. transmite numiţilor D.M. şi D.G. dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei în litigiu, specificându-se în cuprinsul contractului că vânzătorul a dobândit prin uzucapiune acest drept de proprietate, în baza sentinţei civile nr. 7895 din 14 septembrie 2001(dosarul nr. 1019/2000) a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti. Ulterior, aceştia din urmă au transmis dreptul de proprietate dobândit asupra terenului şi construcţiei, numitului I.I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2139 din 28 mai 2004.

In speţă, reclamanţii au invocat nulitatea acestor contracte pentru că s-a folosit la baza transmiterii dreptului de proprietate, un înscris fals, sentinţa civilă nr. 7895/14 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, invocân-du-se drept motiv de nulitate, fraudarea intereselor reclamanţilor şi fraudarea legii.

Având în vedere dreptul de proprietate dobândit de S.C., prin uzucapiune, asupra imobilului teren şi construcţie şi faptul că reclamanţii pretind acest înscris ca fiind un fals, instanţa de fond a considerat că în analiza fraudei la lege, nu se poate aprecia din punct de vedere penal, materialul probator prezentat la dosar, prin prisma infracţiunii privind falsul în înscrisuri; dacă se invocă falsitatea înscrisului, se pot sesiza organele penale în drept pentru a se face cercetări.

Impotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanţii I.M., I.M. şi I.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând desfiinţarea în tot a sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

In motivarea apelului, apelanţii arată că instanţa de fond în mod nelegal a respins primul capăt de cerere, săvârşind şi greşeala de judecată a contradicţiei între considerentele hotărârii şi dispozitiv. Contradicţia apare în faptul că în considerente, cererea este respinsă, ca nedovedită, iar în dispozitiv, cererea este respinsă, ca neîntemeiată, cu toate că există dovezi ale acceptării succesiunii după ambii părinţi, de către reclamanţi.

Astfel, din proba cu martori a reieşit faptul că apelanţii au deţinut imobilul după decesul părinţilor, posesie care a continuat şi în prezent, ceea ce dovedeşte acceptarea succesiunii şi faţă de tată; din certificatele de moştenitor depuse, rezultă calitatea de moştenitori a acestora. în aceste condiţii, instanţa a respins, ca neîntemeiată, o cerere asupra căreia a arătat că există probe, în speţă certificatul de moştenitor emis anterior hotărârii.

Au mai arătat că instanţa, în mod nelegal, a respins cererea reclamanţilor referitoare la inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtului S.C., încălcând prevederile art. 3 C. civ., săvârşind astfel o denegare de dreptate; ca o consecinţă a acesteia, s-au încălcat şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prima instanţă a îngrădit dreptul la un proces echitabil.

Prin refuzul instanţei de fond de a se pronunţa asupra dreptului de proprietate a lui S.C., instanţa a ajuns să refuze şi judecarea capetelor de cerere subsecvente privind nulitatea actelor de înstrăinare.

Reaua-credinţă a pârâţilor este dovedită de existenţa unui consorţiu fraudulos. Pârâtul S.C. a confecţionat şi s-a folosit de o hotărâre judecătorească falsă; cumpărătorii din contractul nr. 2139 din 28 mai 2004, D.M. şi D.G., şi-au ales ca mandatar pe vânzătorul S.C., pentru a-i reprezenta la a doua vânzare a bunului; în cele două contracte (primul încheiat în anul 2002, cel de-al doilea în anul 2004). părţile stabilesc acelaşi preţ, ceea ce prezumă caracterul formal al tranzacţiei, intenţia reală fiind de a crea aparenţa de bună-credinţă a subdobânditorilor; lipsa numărului cadastral şi a extrasului de carte funciară, a căror absenţă are relevanţa pe care chiar părţile au urmărit-o şi acceptat-o în mod expres în contract.

Instanţa de fond nu şi-a motivat hotărârea pronunţată, astfel că respingerea unora dintre capetele de cerere nu au fost motivată, hotărârea apelată conţinând şi motive străine cauzei, drept pentru care apelanţii-reclamanţi au solicitat a fi considerată ca nemotivată.

Prin decizia civilă nr. 844 din 2 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi I.M., I.M. şi I C., ca nefondat.

Instanţa de apel reţine următoarele:

1. Primul motiv de apel privind încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, decurgând din dispoziţiile art. 129 C. civ., este respins, ca nefondat, în primul rând faţă de împrejurarea că nu a fost indicată de către apelanţii-reclamanţi modalitatea în care s-a produs această încălcare, de natură a le produce un prejudiciu, precum şi pentru considerentul că, din analiza probatoriului şi a considerentelor hotărârii criticate, tribunalul nu a reţinut o astfel de încălcare.

Cât priveşte critica inserată tot în primul motiv, că între considerente şi dispozitiv există contradicţie, tribunalul a apreciat critica nefondată, pentru că o cerere nedovedită în condiţiile art. 1169 C. civ. nu poate fi primită de către instanţă. Dreptul nedovedit nu se poate bucura de ocrotirea dispoziţiilor legale.

2. Motivul de apel în care se susţine că respingerea cererii cu referire la dreptul de proprietate al pârâtului S.C. reprezintă o denegare de dreptate, este nefondat.

în mod temeinic şi legal instanţa de fond a înlăturat criticile formulate de către reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 7895 din 14 septembrie 2001.

O hotărâre trecută în puterea de lucru judecat se bucură de prezumţia că situaţia de fapt reţinută şi drepturile recunoscute prin intermediul ei corespund realităţii. Ea poate face obiectul criticilor în căile de atac, până la rămânerea irevocabilă, însă ulterior, într-o altă acţiune în justiţie, nu se mai pot relua aceste critici.

Apelanţii-reclamanţi, care pretind că înscrisul este fals, au deschisă calea unei acţiuni penale sub acest aspect, hotărârea nefăcând obiectul procedurii înscrierii în fals, reglementată de dispoziţiile art. 179 şi urm. C. pr. civ.

Din punct de vedere civil, instanţa nu se poate pronunţa asupra valabilităţii înscrisurilor, care cad sub incidenţa Codului penal; până la defăimarea lui, prin procedura specială a înscrierii în fals ori a desfiinţării înscrisului, ca urmare a constatării unei infracţiuni de fals, făcută într-o acţiune penală, înscrisul se bucură de prezumţia că este legal întocmit şi corespunde realităţii.

Cu privire la primul capăt de cerere, privind constatarea calităţii de moştenitori de pe urma defunctei I. E., tribunalul constată că, ulterior formulării acţiunii, 9 martie 2005, a fost emis certificatul de moştenitor nr. 39 din 26 aprilie 2003 de către B.N.P. în certificatul de moştenitor se stabileşte că de pe urma defunctei I.E. au rămas ca moştenitori I.C., în calitate de soţ, decedat la data de 6 septembrie 1995, anterior emiterii certificatului, şi reclamanţii din causa pendinte, I.C., I.M. şi I.M.; întrucât calitatea acestora de moştenitori, ca efect al acceptării succesiunii, a fost stabilită prin certificatul de moştenitor, instanţa nu mai are nici un temei să se pronunţe încă o dată asupra acestei chestiuni, atât timp cât certificatul de moştenitor nu a fost anulat. Dreptul la succesiune şi calitatea de succesori a reclamanţilor au fost stabilite extrajudiciar, iar certificatul de moştenitor se bucură de prezumţia de autenticitate.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, în care s-a solicitat instanţei să se constate inexistenţa dreptului de proprietate în favoarea pârâtului S.C., tribunalul reţine că pârâtul a dobândit proprietatea asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, prin prescripţia achizitivă de 30 ani (uzucapiune), aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 7895 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti ta data de 14 septembrie 2001, irevocabilă. Referitor la criticile formulate împotriva sentinţei civile, tribunalul a răspuns deja, cu precizarea că în cadrul acţiunii penale, reclamanţii au posibilitatea să alăture acţiunea civilă şi să îşi valorifice dreptul de proprietate, însă în cadrul acţiunii civile, nu se poate alătura o cercetare ce este specifică domeniului dreptului penal.

Celelalte două capete de cerere în mod temeinic şi legal au fost respinse de către instanţa de fond prin aplicarea per a contrario a principiului anulării actului iniţial {resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), şi anume prin menţinerea hotărârii civile.

Tribunalul constată că nu se poate reţine nici critica denegării de dreptate şi nici aceea a nerespectării dreptului de acces la instanţă, reglementat de art. 6 parag.

1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, atât timp cât părţile sunt în culpă de a nu fi ales calea legală prin care îşi puteau valorifica drepturile.

în termen legal au declarat recurs reclamanţii I.M., I.M. şi I.C., solicitând modificarea hotărârii recurate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ.

în motivarea recursului, recurenţii au arătat că instanţa de apel, perpetuând greşeala instanţei de fond, refuză a se pronunţa asupra valabilităţii înscrisurilor, mai exact asupra hotărârilor judecătoreşti ce conferă dreptul de proprietate pârâtului S.C. Această încălcare reprezintă una dintre cele mai grave atingeri aduse dreptului unui justiţiabil în faţa instanţelor civile. Condiţionarea cercetării valabilităţii unui act juridic de constatarea existenţei unei infracţiunii de fals, reprezintă un refuz al instanţei de apel de a se pronunţa asupra aspectelor civile ale actului juridic dedus judecăţii, cu încălcarea prevederilor art. 3 C. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 paragr.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Recurenţii au precizat că s-au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi (6) C. pr. civ., norme ce impun instanţei să judece numai în limitele cererii cu care a fost învestită şi să stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, în temeiul principiului rolului activ.

Fără a se verifica existenţa sau inexistenţa hotărârii judecătoreşti contestată, instanţa de apel apreciază că aceasta este trecută în puterea lucrului judecat, deşi recurenţii au dovedit că ea nu există. Prin efectul autorităţii de lucru judecat se validează o situaţie juridică inexistentă, respectiv dobândirea de către S.C. a dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, chiar şi în condiţiile în care acest titlu este inexistent.

Sub aspectul motivării contradictorii a hotărârii judecătoreşti, recurenţii au arătat că, pe de o parte, instanţa de apel consideră că nu se poate pronunţa asupra valabilităţii înscrisului (hotărârea judecătorească inexistentă), iar, pe de altă parte, constată că intimatul S.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, prin uzucapiune, prin urmare analizează acest înscris.

în realitate, la dosarul de fond se află sentinţa civilă nr. 7895/2001 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, care a fost pronunţată la data de 11 septembrie 2001, iar nu la 14 septembrie 2001, în dosarul nr. 6406/2001, având ca părţi Asociaţia de proprietari Bl. XX, sector 3 şi B.L., obiectul cauzei fiind „pretenţii", iar nu „uzucapiune". Aşadar, sentinţa menţionată se referă la cu totul alte persoane, prin aceasta soluţionându-se un litigiu al cărui obiect nu a fost constatarea dobândirii unui drept de proprietate prin uzucapiune.

Recurenţii, faţă de motivele arătate, au precizat că au fost soluţionate în mod greşit şi capetele de cerere subsecvente referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 496 din 13 februarie 2002 şi 2139/28 mai 2004.

Lipsa calităţii de proprietar a primului vânzător, respectiv S.C., atrage nulitatea actului juridic încheiat cu soţii D.M. şi D.G., fiind lipsit de obiect, în condiţiile art. 948 pct. 3 C. civ. în baza principiului resoluto iure dantis, resolvito ius accipientis este nul şi contractul subsecvent, încheiat între D.M., D.G., prin mandatar S.C. şi l.l.

în recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, spre a se verifica existenţa sau inexistenţa hotărârii judecătoreşti ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 496 din 13 februarie 2002, act juridic contestat de către reclamanţi.

în şedinţa publică din 6 noiembrie 2007, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) C. pr. civ., în sensul că înscrisul defăimat ca fals a fost înlăturat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8410 din 1 septembrie 1980, încheiat cu V.P. şi V.V., V.D., căsătorit cu V.M., dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei din Bucureşti, sector 3 şi dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 100 mp, pe durata existenţei construcţiei. Ulterior, prin testamentele autentificate sub nr. 8996 şi 8997 din 15 septembrie 1980, V.D. şi V.M. instituie legatară universală pe numita C.E. pentru toate bunurile mobile şi imobile găsite în patrimoniul lor la data decesului.

Ulterior formulării acţiunii, 9 martie 2005, a fost emis certificatul de moştenitor nr. 39 din 26 aprilie 2003 de către B.N.P. în cuprinsul său se stabileşte că de pe urma defunctei I.E., fostă C., au rămas ca moştenitori I.C., în calitate de soţ, decedat la data de 6 septembrie 1995, anterior emiterii certificatului, şi reclamanţii din causa pendinte, I.C., I.M. şi I.M.; aşadar, calitatea acestora de moştenitori, ca efect al acceptării succesiunii, a fost stabilită prin acest certificat de moştenitor.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 496 din 13 februarie 2002, S.C. transmite numiţilor D.M. şi D.C. dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei în litigiu, specificându-se în cuprinsul contractului, că vânzătorul a dobândit prin uzucapiune acest drept de proprietate, în baza sentinţei civile nr. 7895 din 14 septembrie 2001 (dosarul nr. 1019/2000) a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti. Ulterior, aceştia din urmă au transmis dreptul de proprietate dobândit asupra terenului şi construcţiei numitului I.I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2139/28 mai 2004.

In dosarul de fond (nr. 3055/2005 - Judecătoria sectorului 3 Bucureşti), la filele 24-25, se găsesc copii certificate ale următoarelor înscrisuri: sentinţa civilă nr. 7895 din 14 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 1019/2000 şi sentinţa civilă nr. 7895 din 11 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 6406/2001.

Inscrisul care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre S.C. şi D.G., D.M., este reprezentat de sentinţa civilă nr. 7895 din 14 septembrie 2001, pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 1019/2000, date confirmate de către BNP N., birou în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea notarul public L.S.

In realitate, acest act nu a fost întocmit de instanţa de judecată, respectiv de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti; prin adresa ce se regăseşte în dosarul de recurs, la fila 43, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a comunicat Curţii că sentinţa solicitată, respectiv sentinţa civilă nr. 7895 nu corespunde în ceea ce priveşte data pronunţării şi numărul dosarului. Această instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 7895 din 11 septembrie 2001, în dosarul nr. 6406/2001, având ca reclamant pe Asociaţia de Proprietari Bl. XX din Bucureşti, str. F. sector 3 şi ca pârât pe B.L.

In şedinţa publică din 6 noiembrie 2007, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) C. pr. civ., înlăturând înscrisul, respectiv actul invocat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 496 din 13 februarie 2002 de BNP L.S., defăimat ca fals de către reclamanţi.

A constatat că partea care a înţeles să se folosească de acest înscris nu a înfăţişat originalul sentinţei civile invocate, iar relaţiile privind existenţa acestuia sunt insuficiente pentru a putea fi avut în vedere ca act probator. întrucât la termenul sorocit de instanţă pârâţii D.M., D.C. şi S.C. au lipsit, deşi fuseseră citaţi în condiţiile art. 180 C. pr. civ., instanţa de recurs a procedat la înlăturarea acestui mijloc de dovadă, având în vedere şi împrejurarea că recurenţii-reclamanţi au stăruit în declaraţia lor privitoare la fals.

In aceste condiţii, neexistând un act valabil prin care să se constate dreptul de proprietate în patrimoniul pârâtului S.C., acesta nu putea înstrăina imobilul din Bucureşti, sector 3 către pârâţii D.M. şi D.C. Sub acest aspect, pretenţia reclamanţilor din cererea de chemare în judecată, ce vizează constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al lui S.C. asupra acestui imobil, este fondată.

Un contract de vânzare-cumpărare este valabil încheiat doar în măsura în care întruneşte cerinţele prevăzute de art. 968 şi urm. C. civ., care în speţă, nu sunt împlinite , date fiind considerentele anterioare.

Unul dintre principiile efectelor nulităţii absolute faţă de terţi este principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, respectiv resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Potrivit acestui principiu, anularea actului iniţial, primar, atrage anularea şi a actului subsecvent, următor, datorită legăturii sale cu primul.

In speţă, s-a constatat că transmiţătorii D.M. şi D.C. nu puteau transmite un drept, deoarece titlul lor a fost desfiinţat, astfel încât, prin anularea actului, nici subdobânditorul I.I. nu putea dobândi mai mult. în consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2139 din 28 mai 2004 de BNP M.E. este nul absolut.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, condiţionând cercetarea valabilităţii unui act juridic de constatarea existenţei unei infracţiuni de fals, ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 3 C. civ. şi art. 6 parag.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin efectul autorităţii de lucru judecat s-a validat o situaţie juridică inexistentă, respectiv dobândirea de către intimatul S.C. a dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză.

De asemenea, tribunalul nu a avut un rol activ, nestăruind prin mijloace legale, să afle adevărul în limitele obiectului cererii cu a cărui judecată a fost învestit.

în aceste condiţii, incidente fiind dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., va admite recursul declarat de recurenţii

I.M., I.M. şi I.C., va modifica decizia civilă recurată, în sensul că, potrivit art. 296 C. pr. civ., va admite apelul promovat de reclamanţi, va admite în parte cererea de chemare în judecată şi, drept consecinţă, va constata inexistenţa dreptului de proprietate al pârâtului S.C. asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 3, nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 496 din 13 februarie 2002, autentificat de BNP L.S., şi nr. 2139 din 28 mai 2004, autentificat de BNP M.E.

Curtea va respinge capătul de cerere privind constatarea acceptării tacite a succesiunii defunctei I.E., precum şi a calităţii de moştenitori a reclamanţilor, ca rămas fără obiect, având în vedere că sunt depuse certificatele de moştenitor de pe urma defuncţilor V.D., V.M., I.E. şi I.C., acte ce nu au fost anulate. Aşadar, dreptul la succesiune şi calitatea de succesori a reclamanţilor au fost stabilite extrajudiciar, iar înscrisurile prezentate se bucură de prezumţia de autenticitate. (H.M.)

← Principiul continuităţi compunerii completului de judecată.... 1. Probe. Principiul rolului activ al judecătorului. Propunerea... →