Drept acrescamant. Legea nr.10/2001.

Contestaţie împotriva deciziei prin care se respinge notificarea, formulată doar de unul din moştenitorii proprietarului deposedat.  Asimilarea persoanelor  îndreptăţite la cota-parte din bun, care nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, renunţătorilor.

 

Drept civil. Contestaţie împotriva deciziei prin care se respinge notificarea, formulată doar de unul din moştenitorii proprietarului deposedat.  Asimilarea persoanelor  îndreptăţite la cota-parte din bun, care nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, renunţătorilor.

 

Legea nr. 10/2001: art. 4

Codul civil: art. 697

 Faţă de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu art. 697 Cod civil, persoanele îndreptăţite la cota-parte din imobil care nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, sunt asimilate renunţătorilor, operând acrescământul.

Renunţarea produce efecte ţinând seama, când este cazul, de ordinea claselor de moştenitori legali şi de împărţirea pe tulpini sau pe linii de moştenitori. Partea renunţătorului se cuvine, prin acrescământ, comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor următori, pe care prezenţa moştenitorului renunţător îi păgubea, fie reducându-le partea succesorală, fie împiedicându-i să aibă o chemare utilă la succesiune.

Moştenitorii subsecvenţi nu dobândesc partea succesorală de la cel care renunţă ( în speţă nu a formulat notificare ), ci direct de la cel care lasă moştenirea, fiind succesori în drepturi ai defunctului.

Dacă toţi moştenitorii dintr-o clasă de moştenitori renunţă la succesiune, renunţarea profită moştenitorilor din clasa următoare.

 

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  6967 din 25 iunie 2009.

 

 

Prin sentinţa nr. 694 din 15 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins contestaţia formulată de D.I., în contradictoriu cu Primarul general al municipiului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin notificarea nr. 107 din 9 august 2001 D.I. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 12.500 m.p. situat în Bucureşti, fosta comună Băneasa Herăstrău, care a aparţinut autorului său C.P.

Imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în baza Legii parcului naţional din 12 aprilie 1912.

Consiliul comunal general al municipiului Bucureşti a decis exproprierea, conform procesului-verbal nr. 22337/4355 A/1933, iar prin decizia nr. 26/1930 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a s-a decis exproprierea, fiind plătită suma de 199.500 lei din totalul despăgubirilor stabilite.

A reţinut prima instanţă, că imobilul expropriat în baza Legii publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 12 aprilie 1912 nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 105 din 8 februarie 2008, a admis apelul declarat de reclamantul D.I., a modificat sentinţa primei instanţe, a admis contestaţia şi a anulat dispoziţia nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de municipiul Bucureşti.

A constatat că imobilul-teren în suprafaţă de 12.024 m.p., situat în comuna Băneasa, satul Herăstrău, „reprezintă obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001” şi că reclamantul D.I. are dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru acest teren, cu aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul Bucureşti a fost obligat să facă reclamantului propuneri de restituire în baza Legii nr. 10/2001, printr-o nouă decizie, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Au fost respinse cererile de intervenţie în interes propriu, depuse în apel de intervenienţii Z.C şi P.N.

Instanţa de apel a reţinut că terenul care face obiectul pricinii a fost dobândit prin cumpărare de către C.P. ( bunicul reclamantului ) la data de 1 octombrie 1905 şi a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretelor Regale nr. 3938/1910 şi nr. 2412/1912, conform recunoaşterii municipiului Bucureşti, făcută prin adresa nr. 1248 din 10 februarie 2005.

Trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut din proprietatea moştenitorilor defunctului C.P., şi anume din proprietatea defuncţilor I.C.P., C.C.P. şi I.D. ( mama reclamantului ).

A reţinut instanţa de apel, că imobilul a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, iar suprafaţa de teren preluată de stat este înscrisă în actul aflat la dosarul primei instanţe, situaţie în care operează prezumţia că întinderea dreptului este cea din actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de trecere a terenului în proprietatea statului.

Terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a trecut efectiv în proprietatea statului în anul 1947. Chiar dacă exproprierea a fost dispusă anterior, procedura exproprierii a fost finalizată în anul 1947 când Primăria municipiului Bucureşti a fost trimisă în posesie în urma consemnării preţului integral, iar reclamantul, în calitate de moştenitor al mamei sale D.I. şi al bunicului său C.P., este persoană îndreptăţită la despăgubiri în natură sau prin echivalent.

 Terenul nu este individualizat, deoarece expertiza extrajudiciară depusă la dosar de reclamant nu cuprinde schiţe şi planuri coerente şi, în plus, prevede că terenul nu este în totalitate liber de construcţii.

S-a mai reţinut că, faţă de faptul nesoluţionării „fondului cauzei” de către entitatea administrativă, de obligaţiile acesteia privind identificarea imobilului şi de a negocia cu persoana îndreptăţită şi de durata procedurii de peste 7 ani, pârâtul va fi obligat să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin echivalent, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În privinţa cererilor de intervenţie, s-a reţinut că au fost depuse de persoane interesate în dobândirea terenului, care nu au formulat notificări în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. De aceea, pentru intervenienţi sunt incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar în privinţa reclamantului sunt incidente dispoziţiile art. (4) din aceeaşi lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar şi intervenienţii.

Recurentul Municipiul Bucureşti, invocând art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a arătat că imobilul în litigiu nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat pentru utilitate publică, în baza Legii pentru crearea Parcului Naţional, publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 12 aprilie 1912, exproprierea fiind stabilită prin procesul-verbal nr. 22337/4355A/1933 al Consiliului comunal al municipiului Bucureşti.

A susţinut recurentul, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că terenul a trecut în proprietatea statului în anul 1947 la finalizarea procedurii exproprierii. Legea nr. 10/2001, care se referă la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, are în vedere actele normative de preluare din această perioadă, procedura administrativă ce a urmat decretului de expropriere constituind o stare de fapt „ce nu poate avea rezonanţă juridică”. Obiectivul pentru care a fost expropriat terenul a început să fie realizat din momentul exproprierii.

Intervenientul P.N., invocând art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a arătat că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile Codului de procedură civilă, deoarece nu a pus în discuţia tuturor părţilor cererea sa de intervenţie şi nu a încuviinţat-o în principiu.

A mai arătat intervenientul, că a fost analizat în detaliu apelul declarat de reclamant, cererile de intervenţie fiind „minimalizate” total, deşi din concluziile orale ale reclamantului şi motivele invocate în cererea de intervenţie, rezultă că D.I. a iniţiat procedura administrativă şi în virtutea mandatului primit din partea intervenientului, care are calitate de moştenitor al autorului comun P.C.

Intervenienta Z.C., invocând art. 304 pct. 6 şi pct. 9 Cod procedură civilă, a susţinut că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, deşi a fost sesizată cu o acţiune având ca obiect anularea dispoziţiei emise de primar şi obligarea unităţii deţinătoare la restituirea în natură, a obligat primarul să emită o nouă dispoziţie, cerere cu care instanţa nu fusese învestită, încălcându-se principiul disponibilităţii acţiunii. Faţă de modul în care s-a motivat decizia, instanţa de apel a avut în vedere această neregularitate, însă în cauză „exigenţa celerităţii” oricum nu a fost realizată, deoarece unitatea notificată nu şi-a manifestat intenţia de a negocia cu notificatorul.

S-a mai susţinut, că raportul de expertiză extrajudiciară este un mijloc de probă avut în vedere de Legea nr. 10/2001. Inexactităţile acestuia trebuiau invocate de partea care avea interes, iar terţii au posibilitatea de a se prevala de principiile generale de drept, pentru a se apăra împotriva unor efecte dăunătoare ale prevederilor unei hotărâri pronunţată într-o cauză în care nu au fost părţi.

Instanţa de apel avea posibilitatea completării probatoriului şi a apreciat greşit că imobilul a fost preluat cu titlu valabil.

Intervenienta a mai susţinut că prin decizia atacată s-a dat reclamantului mai mult decât era îndreptăţit. Exproprierea nu a operat în legătură cu C.P. ci cu moştenitorii acestuia. I.C.P. ( autorul ramurii recurentei), C.C.P. şi I.D. ( autoarea ramurii reclamantului ) deţineau în anul 1947, la data exproprierii, bunul în indiviziune, fiind persoanele deposedate în sensul Legii nr. 10/2001.

Nu se poate admite că I.D. este moştenitor al tuturor celor trei ramuri. Legea nr. 10/2001 priveşte persoanele deposedate, personal sau prin moştenitorii acestora.

De partea moştenitorilor care nu au făcut cerere beneficiază moştenitorii care au avut diligenţa de a iniţia procedura pe Legea nr. 10/2001, însă reclamantul poate obţine cota-parte ideală din drept deţinută la data exproprierii de autoarea lui, aceasta fiind cota de care „face vorbire” art. 4 din Legea nr. 10/2001.

În privinţa cererii de intervenţie, intervenienta a susţinut că nerespectarea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la respingerea acţiunii ca prematură sau inadmisibilă, chiar dacă aceasta este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. XX/2007.

Nici una din părţi nu s-a opus cererii de intervenţie, instanţa în mod nelegal a respins cererea pe fond, după ce anterior, prin încheiere preparatorie, a apreciat că este admisă în principiu, iar instanţa de apel a încălcat dreptul de proprietate al reclamantei.

La termenul din 23 octombrie 2008, P.F. a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul recurentului P.N., prin care a arătat că, în privinţa cotei recurentului P.N., care nu este moştenitor al vreunei persoane îndreptăţite, ci chiar persoana îndreptăţită, în viaţă la momentul deposedării şi în prezent, nu sunt incidente prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, text care nu priveşte situaţia coproprietarilor, adică a persoanelor care erau împreună proprietare la momentul preluării abuzive.

A existat un autor comun, P.C., decedat în anul 1918, care a avut trei copii: D.I., P.I. şi P.C.

Intervenientul care are vocaţie la moştenirea lui P.C.C., decedat în anul 1945, era la data deposedării proprietar alături de D.I. şi P.I.

A mai arătat intervenienta, că recurentul P.N., în calitate de coproprietar, a fost reprezentat şi nu înlăturat de către D.I., cu prilejul cererii de restituire, deoarece actele de conservare efectuate de unii coproprietari profită şi celorlalţi coproprietari, fie în temeiul unui mandat, fie în temeiul gestiunii   de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.

Demersuri pentru restituirea imobilului au fost făcute înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi de către tatăl intervenientei (fratele recurentului).

În privinţa momentului preluării imobilului, intervenienta a arătat că, potrivit „Constituţiei de atunci şi de acum”, data exproprierii nu este cea a declarării utilităţii publice ( anul 1912 ), ci ulterior, după ce se plăteşte o justă şi prealabilă despăgubire. Această justă despăgubire nu a fost plătită nici până în prezent, iar terenul a rămas în afara oricărei destinaţii de parc naţional.

Cererea de intervenţie accesorie a fost încuviinţată în principiu, la termenul din 12 martie 2009.

Analizând recursurile, în limita criticilor formulate de fiecare recurent, precum şi cererea de intervenţie accesorie, se constată că nu sunt fondate.

Criticile formulate de recurentul Municipiul Bucureşti fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă în cauză nu sunt incidente prevederile acestui text.

Nu este întemeiată susţinerea recurentului că imobilul solicitat prin notificarea formulată de intimatul-reclamant nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece această lege, care priveşte imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se referă la actele normative de preluare din această perioadă, iar imobilul care face obiectul pricinii a fost expropriat în baza Legii publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 12 aprilie 1912.

Domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, prevăzut la art. 1 alin. (1) din lege, este stabilit în raport de momentul preluării abuzive şi nu de data publicării legii în baza căreia s-a dispus preluarea, iar, în prezenta cauză, corect s-a reţinut prin decizia atacată că preluarea imobilului s-a realizat în anul 1947.

La data întocmirii procesului-verbal prin care s-a decis exproprierea, act invocat de recurent, articolul 17 din Constituţia din anul 1923, în acord cu art. 481 Cod civil, prevedea în mod expres, în alin. (3), că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie”, iar art. 137 alin. (3) din Constituţie dispunea „Din ziua promulgării Constituţiunii, sunt însă desfiinţate acele dispoziţiuni din legi, decrete, regulamente şi orice alte acte contrarii celor înscrise în prezenta Constituţiune”.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile Constituţiei din anul 1923, în vigoare la data întocmirii procesului-verbal menţionat, nu era posibilă trecerea bunului în proprietatea statului anterior plăţii despăgubirilor.

Articolul 17 din Constituţie şi art. 481 Cod civil, condiţionau pierderea dreptului de proprietate de plata despăgubirilor stabilite în justiţie.

Or, potrivit actelor depuse la dosar, deşi pentru terenul expropriat (în procesul-verbal nr. 22337/4355 A/933 este înscrisă suprafaţa de 20.975,80 m.p.) s-a stabilit suma de 360.721 lei cu titlu de despăgubiri, nu s-a făcut dovada că această sumă a fost încasată de proprietari anterior datei de 6 martie 1945.

În certificatul de plată aflat la dosarul primei instanţe, întocmit la data de 20 martie 1940, există menţiunea că s-a primit un avans prin C.E.C. de 199.500 lei, însă actul este semnat de şeful biroului exproprieri, şeful serviciului şi directorul cadastrului şi sistematizării, nu şi de proprietari. În procesul-verbal întocmit la data de 18 octombrie 1947 se arată însă în mod expres că a fost declarată Primăria municipiului Bucureşti pusă în posesiunea de fapt şi de drept a terenului în suprafaţă de 12.024 m.p., având în vedere Jurnalul nr. 2762 din 7 mai 1947 al Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a „în urma consemnării preţului integral cu recipisa Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni nr. 25019/1947”.

Prin urmare, trecerea bunului în proprietatea statului s-a realizat la data plăţii integrale a despăgubirilor (anul 1947), iar această suprafaţă de teren, care a fost preluată de stat prin expropriere după data de 6 martie 1945, face obiectul Legii nr. 10/2001, aşa cum corect s-a reţinut prin decizia atacată.

Recursul declarat de intervenientul P.N. a fost analizat în limitele criticilor formulate în termenul prevăzut de art. 303 alin. (2) Cod procedură civilă prin declaraţia de recurs, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 şi pct. 9 Cod procedură civilă.

În aceleaşi limite se analizează şi cererea de intervenţie accesorie, deoarece intervenienta, care are aceeaşi poziţie procesuală ca şi partea pentru care a intervenit, poate face numai actele pe care partea în interesul căreia a intervenit le-ar fi putut face, iar, partea în interesul căreia a intervenit ( recurentul P.I. ) nu putea invoca motive ce nu sunt de ordine publică, cu depăşirea termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs.

Susţinerea recurentului-intervenient că cererea de intervenţie nu a fost pusă în discuţia tuturor părţilor şi nu a fost încuviinţată în principiu nu este întemeiată.

Ambii intervenienţi au formulat cererile de intervenţie în interes propriu la instanţa de apel, iar, conform încheierii de şedinţă admisibilitatea cererilor a fost pusă în discuţia părţilor prezente, conform art. 50 alin. (3) Cod procedură civilă, şi „faţă de precizarea apelantului că nu se opune”, instanţa a constatat că cererile sunt admisibile şi a dispus „introducerea în cauză a intervenienţilor”.

Chiar dacă în încheiere nu s-a consemnat că „se încuviinţează în principiu cererile de intervenţie”, faţă de faptul că recurenţii-intervenienţi au fost introduşi în proces, nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) Cod procedură civilă, deoarece nu s-a produs părţilor vreo vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

Neîntemeiată este şi susţinerea recurentului-intervenient, susţinere făcută şi de intervenienta P.F., că intimatul-contestator a iniţiat procedura administrativă şi în baza mandatului primit de la acesta.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este obligatorie, se declanşează prin notificarea formulată în condiţiile art. 22 din legea specială, iar, conform alin. (2) al acestui text,  „notificarea va cuprinde denumirea şi adresa persoanei notificate, elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, elementele de identificare a bunului imobil solicitat, precum şi valoarea estimată a acestuia”.

Faţă de prevederile acestui text, cererile formulate anterior datei de 14 februarie 2001, privitoare la imobil, nu pot fi calificate notificări, iar cererea formulată de unul dintre coproprietari, în nume propriu, nu profită celorlalţi coproprietari.

Notificarea, care trebuie să cuprindă elementele de identificare a persoanei îndreptăţite, este actul prin care titularul cererii îşi valorifică dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului preluat de stat, şi nu un act de conservare a bunului existent în patrimoniul coproprietarilor, pentru a profita tuturor persoanelor care, deşi se consideră îndreptăţite la restituire, nu au formulat notificare.

Notificarea formulată la data de 9 august 2001 cuprinde numai elementele de identificare a intimatului-reclamant, care a formulat cererea în nume propriu, solicitând restituirea în natură a terenului care a aparţinut bunicului său P.C.

Din conţinutul notificării nu rezultă că prin întocmirea actului intimatul-reclamant a înţeles să gireze şi interesele celorlalţi moştenitori ai defunctului său bunic. În notificare nu există nici o menţiune că defunctul P.C. a avut şi alţi moştenitori, iar în cursul procesului intimatul-reclamant nu a arătat că a acţionat în baza vreunui mandat primit din partea recurentului P.N.

Susţinerea privind inaplicabilitatea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru cota recurentului P.N., făcută prin intervenţia accesorie, nu va fi analizată, deoarece s-a făcut cu depăşirea termenului în care partea în interesul căreia s-a intervenit în proces putea să formuleze o asemenea critică.

În privinţa recursului declarat de intervenienta Z.C., se constată că cererea de intervenţie formulată de aceasta nu a fost respinsă fără temei juridic, aşa cum susţine recurenta.

Recurenta-intervenientă a solicitat, prin intervenţia în interes propriu formulată la instanţa de apel, ca imobilul ( teren ) care face obiectul pricinii să fie restituit în natură „către intervenientă şi apelantul D.I.”.

Or, pentru obţinerea de măsuri reparatorii ( inclusiv restituirea în natură ), persoana îndreptăţită avea obligaţia de a notifica entitatea obligată să soluţioneze cererea, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, prin lege, este stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării, termen care se calculează de la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002.

Termenul este de decădere, deoarece art. 22 alin. (5) din lege prevede că nerespectarea lui atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent”.

Faţă de această prevedere, constatarea existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii este condiţionată de formularea notificării şi nu de lipsa opoziţiei celorlalte părţi la recunoaşterea lui, iar prin decizia nr. XX/2007 ( invocată de recurentă ) Înalta Curte – Secţiile Unite nu s-a pronunţat în sensul recunoaşterii dreptului pentru persoanele care nu au formulat notificare.

Prin această decizie, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare, ambele situaţii impunând existenţa unei notificări formulată în termenul legal.

De aceea, constatând că recurenta-intervenientă nu a formulat notificare, instanţa de apel, care nu putea să cerceteze existenţa dreptului acesteia la măsuri reparatorii şi acordarea lor în condiţiile Legii nr. 10/2001, corect a respins cererea de intervenţie.

Celelalte susţineri nu privesc soluţia respingerii cererii de intervenţie formulată de recurenta-intervenientă, pronunţată prin   decizia atacată.

Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a titularului cererii fixarea limitelor pretenţiilor părţii, iar dacă instanţa acordă ceea ce nu s-a cerut, dispoziţiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă pot fi invocate de partea căreia i s-a acordat altceva decât a solicitat prin cererea adresată instanţei.

Prin urmare, în prezenta cauză, faptul acordării de către instanţă, în cererea intimatului-reclamant, a ceea ce nu s-a cerut putea fi invocat de acesta şi nu de recurentă a cărei cerere de intervenţie a fost respinsă.

Faţă de faptul că prin cererea de intervenţie, recurenta Z.C. a solicitat ca imobilul să fie restituit către aceasta şi reclamantul D.I., susţinerea recurentei-interveniente că intimatului-reclamant i s-a acordat mai mult decât era îndreptăţit, poate privi numai cota-parte din bun care i s-ar fi cuvenit acesteia dacă formula notificare, şi este neîntemeiată.

În prezenta cauză, s-a făcut dovada că imobilul care face obiectul pricinii a aparţinut autorului comun al părţilor P.C., bunicul reclamantului, a cărui succesiune a fost transmisă moştenitorilor de gradul I P.I., P.C. şi I.D.

P.I. a fost tatăl defunctei S.Ş., a cărei fiică A.T. a instituit-o legatară universală pe recurenta-intervenientă, iar I.D. a fost mama intimatului-reclamant.

Faţă de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care se coroborează cu art. 697 Cod civil, persoanele îndreptăţite la cota-parte din bun dobândită de P.I., care nu au formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, sunt asimilate renunţătorilor, operând acrescământul.

Renunţarea produce efecte ţinând seama, când este cazul, de ordinea claselor de moştenitori legali şi de împărţirea pe tulpini sau pe linii de moştenitori. Partea renunţătorului se cuvine, prin acrescământ, comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor următori, pe care prezenţa moştenitorului renunţător îi păgubea, fie reducându-le partea succesorală, fie împiedicându-i să aibă o chemare utilă la succesiune.

Moştenitorii subsecvenţi nu dobândesc partea succesorală de la cel care renunţă ( în speţă nu a formulat notificare ), ci direct de la cel care lasă moştenirea, fiind succesori în drepturi ai defunctului.

Dacă toţi moştenitorii dintr-o clasă de moştenitori renunţă la succesiune, renunţarea profită moştenitorilor din clasa următoare.

Imobilul care face obiectul pricinii, a fost transmis prin succesiune celor trei moştenitori de gradul I, însă succesorii din cele trei tulpini s-au aflat între ei în grad de rudenie care le-a conferit vocaţia de a culege, în condiţiile legii, succesiunea celorlalţi.

De aceea, potrivit regulii acrescământului, în lipsa notificărilor formulate de către moştenitorii defunctului P.C. I. (a cărui cotă este solicitată de recurenta-intervenientă), intimatul-reclamant, aflat cu aceştia în grad de rudenie care îi conferă vocaţia de a culege succesiunea persoanelor de la care s-a făcut preluarea acestei cote, poate dobândi partea lor succesorală.

Pentru considerentele expuse, au fost respinse toate recursurile, precum şi cererea de intervenţie.