Servitute de trecere. Loc înfundat creat prin fapta proprietarului

Iniţial, părţile din prezentul dosar deţineau în indiviziune terenul aferent construcţiilor, teren ce avea acces la drumul public.

În urma unui proces de partaj declanşat de reclamantă s-au creat două loturi distincte: unul în proprietatea exclusivă a pârâtelor şi altul pentru reclamantă şi LM, care au convenit să rămână în indiviziune. De remarcat faptul că al doilea lot nu avea ieşire la drumul public, discutându-se în acel dosar posibilitatea de acces pe terenul aparţinând fiului lui LM. Reclamanta nu a promovat recurs împotriva soluţiei pronunţate în dosarul de partaj.

În această situaţie, având în vedere că imposibilitatea accesului la calea publică este imputabilă fostei proprietare, iar lipsa consimţământului pârâtelor nu este abuzivă, ci justificată de respectarea dreptului la viaţă privată şi intimitate, în condiţiile în care intervenienţii ar urma să treacă la o distanţă foarte mică, de aproximativ 1 m, de casa recurentelor, iar între părţi există o accentuată situaţie conflictuală – a fost respinsă cererea reclamantei de instituire a servituţii de trecere.

Decizia civilă nr. 496/R din 02.12.2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 7327/19.12.2013 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 6638/196/2012 şi îndreptată prin încheierea de şedinţă din data de 28.01.2014 s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi s-a admis cererea formulată de reclamanta G.A. şi intervenienţii în nume propriu G.C.-S. şi G.M.A., în contradictoriu cu pârâtele T.D.M., prin mandatar C.S.M. şi C.S.M., instituindu-se servitute de trecere în sarcina pârâtelor, pe parcela V2, punctele 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 13, conform variantei 2 a raportului de expertiză întocmită de expert J.N.

Totodată, pârâtele au fost obligate la plata către stat a sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu expert de care a fost scutită reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 226 din 25.06.2014 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În esenţă, apelantele invocă recomandările făcute de instanţele de control judiciar în dosarul nr. 4028/196/2008 cu privire la o eventuală instituire a servituţii, determinată de modalitatea în care s-a lotizat terenul în urma partajului ce a făcut obiectul acelui dosar.

Mai precis, apelantele consideră că se impunea ca servitutea de trecere să fie instituită pe lotul lui L.C., care nu a fost parte în dosarul nr. 4028/196/2008 şi pe care instanţa ar fi trebuit să îl introducă forţat în cauza de faţă, în calitate de pârât.

Tribunalul a constatat însă că, atât timp cât L.C. nu a fost parte în dosarul nr. 4028/196/2008, cele constatate în acel dosar cu privire la instituirea servituţii de trecere nu îi sunt opozabile.

Pe de altă parte, obiectul dosarului menţionat diferă de al celui de faţă, astfel că în mod corect instanţa de fond a constatat că deciziile pronunţate în dosarul nr. 4028/196/2008 nu au putere de lucru judecat în privinţa dreptului de trecere solicitat de reclamantă.

De asemenea, introducerea forţată a lui L.C. în prezenta cauză ar echivala cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, acestea fiind singurele care pot stabili cadrul procesului în privinţa participanţilor la proces.

Tribunalul a mai observat că, deşi reclamata nu a înţeles să cheme în judecată pe toate persoanele care pot avea calitate procesuală pasivă în cauză, instanţa de fond a analizat toate variantele de acces, intenţionând ca în situaţia în care ar fi apreciat că varianta de acces care ar fi adus o minimă stânjenire şi cele mai puţine prejudicii s-ar fi făcut pe un alt teren decât cel al pârâtelor apelante, să respingă cererea împotriva acestora ca nefondată.

Referitor la cele constatate de instanţă cu privire sub acest aspect, tribunalul a considerat că în mod corect s-a reţinut că trecerea reclamantei şi a intervenienţilor pe parcela proprietatea pârâtelor, conform variantei 2 a expertizei, faţă de varianta 1, pe terenul numitului L.C., ar aduce o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate din punct de vedere al lungimii căii de acces la drumul public (14 m, faţă de 43 m).

De altfel, înseşi apelantele au susţinut că paguba reprezintă echivalentul terenului de folosință căruia proprietarii ar fi lipsiți prin realizarea drumului, astfel că este firesc că paguba cauzată prin folosirea unui drum lung de 14 m ar fi mai mică decât cea rezultată pentru un drum de 3 ori mai lung.

Se constată că în acest fel au fost respectate dispoziţiile art. 618 Cod civil.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este şi în spiritul dispoziţiilor art. 617 alin. 2 din Noul Cod civil, care prevăd că trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.

În apel s-a invocat şi existenţa unei stări conflictuale între părţi şi s-au depus acte medicale conform cărora apelantei C.S. îi este indicată evitarea stresului.

Prin raportare la dispoziţiile legale mai sus menţionate tribunalul a apreciat însă, ca şi instanţa de fond, că aceste împrejurări nu constituie criterii determinante în stabilirea servituţii de trecere.

Prin decizia civilă nr. 496/R din 02.12.2014 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins excepţia nulităţii recursului.

S-a admis recursul declarat de pârâta T.D.M. prin mandatar C.S.M. şi C.S.M., împotriva deciziei civile nr. 226 din 25.06.2014 pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 6638/196/2012, modifică în tot decizia civilă nr. 226/25.06.2014 a Tribunalului Brăila în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentinţa civilă nr. 7327/2013 a Judecătoriei Brăila şi, pe cale de consecinţă:

S-a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta G.A.

Au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

A fost obligată intimata-reclamantă G.A. şi intervenienţii în nume propriu G.C.S. şi G.M.A. la 2501 lei cheltuieli de judecată către recurenţi.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, vizând greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 616, 617, 618 Noul Cod civil, precum şi încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii de partaj.

Pe fondul recursului, Curtea reţine că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Astfel, servitutea de trecere este reglementată de dispoziţiile art. 617 - 620 Noul Cod civil.

Conform dispoziţiilor art. 617(1) „ Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.

2) Trecerea trebuie să se facă „în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii”.

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că la stabilirea traseului drumului de trecere şi a modului în care aceasta se va realiza trebuie să se urmărească şi respectarea intereselor proprietarului fondului asupra căruia dreptul este creat.

Astfel, trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă stânjenire executării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică (art. 617 alin. 2 teza I Noul Cod civil).

Pentru respectarea acestui criteriu, în principiu, trebuie ales traseul cel mai scurt spre calea publică, fără însă ca acesta să fie singurul criteriu pe care instanţa îl poate avea în vedere.

Prin urmare, în ipoteza în care proprietarul locului înfundat ar putea reclama constituirea dreptului de trecere de la mai mulţi vecini, instanţa trebuie să aleagă trecerea pe fondul proprietarului căruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii, ceea ce nu înseamnă întotdeauna drumul cel mai scurt.

Recurentele au invocat faptul că există o stare conflictuală veche între părţi, de natură să agraveze bolile de care suferă. Tribunalul a reţinut aceste împrejurări, dar a apreciat că nu constituie criterii determinante în stabilirea servituţii de trecere, acordând prioritate drumului celui mai scurt, 14 m faţă de 43 m.

Raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţe, la istoricul litigiilor dintre părţi, Curtea apreciază că nu se impunea constituirea unei servituţi de trecere pe terenul proprietatea pârâtelor recurente, din următoarele considerente:

Astfel, la data de 9 iunie 2008 reclamanta G.A. a introdus o cerere de ieşire din indiviziune solicitând partajarea terenului deţinut în indiviziune cu pârâtele din prezenta cauză şi cu L.M., invocând starea conflictuală ce există între ea, L.C. pe de o parte şi pârâtele T.D.M.şi C.S.M. pe de o altă parte.

Pe parcursul soluţionării procesului, reclamanta G.A. a donat fratelui său şi cumnatei, intervenţii în nume propriu dreptul de proprietate asupra imobilului prin actul autentificat sub nr. 4924/6.11.2009, dar nu a adus la cunoştinţă instanţei, astfel încât cadrul procesual a rămas neschimbat.

Iniţial, prin sentinţa civilă nr. 2701/31.03.2011 a Judecătoriei Brăila acţiunea a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că suprafaţa totală de 367,65 m.p. nu e comod partajabilă în natură.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 224/9.12.2011 a Tribunalului Brăila a fost găsită totuşi o modalitate de partajare, în care pârâtele T.D.M. şi C.S. au primit teren în proprietate exclusivă, în timp ce reclamanta G.A. şi pârâtul L.M. au fost de acord să rămână în indiviziune.

De remarcat faptul că expertul judiciar a atras atenţia asupra imposibilităţii de ieşire la drumul public cu privire la lotul atribuit lui G.A. şi lui L.M., propunând totodată şi instituirea unei servituţi de trecere prin strada S., pe terenul aparţinând lui L.C.şi L.C.

Reclamanta G.A. nu a promovat recurs împotriva soluţiei pronunţate în apel, fiind probabil mulţumită cu lotul ce i-a fost atribuit şi asumându-şi faptul că acesta nu avea ieşire la drumul public.

Aşa cum rezultă, însă, din conţinutul cererii de ieşire din indiviziune, scopul urmărit era separarea loturilor cuvenite pârâtelor C.S. şi T.D., raportat la care există această stare conflictuală.

Singurul care a promovat recurs a fost coindivizarul L.M., iar prin decizia civilă nr. 191/R/10.04.2012 a Curţii de Apel Galaţi, recursul a fost respins ca nefondat, pe de o parte pentru că recurentul era cel ce-şi crease starea de „loc înfundat” prin donarea unei suprafeţe de teren fiului său L.M., iar pe de altă parte pentru că, prin menţinerea unui culoar comun de trecere, nu s-ar mai fi putut rezolva problema stării conflictuale dintre părţi.

Prin urmare, deşi evident că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat a hotărârii de partaj, dezlegările instanţei au intrat în puterea de lucru judecat şi nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, care s-o lipsească de eficienţă pe prima.

De fapt, prin instituirea unei servituţi de trecere pe terenul recurentelor, hotărârea de partaj care a creat loturi separate şi a pus capăt situaţiei conflictuale ar fi practic desfiinţată.

În plus, conform dispoziţiilor art. 618 alin. 1, 2 Noul Cod civil „Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.

(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.”

Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a da loc la un drum de trecere, înfundarea trebuie să fie străină de conduita proprietarului locului înfundat. În speţă, ea este rezultatul faptului sau neprevederii fostei proprietare G.A., care a solicitat separarea terenurilor, a acceptat o soluţie a instanţei care-i crea loc înfundat, sperând că va trece pe la L.C.şi E.

Din aceste considerente, Curtea constată că imposibilitatea accesului este imputabilă fostei proprietare – reclamanta G.A., iar lipsa consimţământului pârâtelor nu este abuzivă, ci justificată de respectarea dreptului la viaţă privată şi intimitate, în condiţiile în care intervenienţii ar urma să treacă la o distanţă foarte mică, aproximativ 1 m, de casa recurentelor, iar între părţi continuă să existe o situaţie conflictuală.