Identificarea terenului. Raportul de expertiza trebuie supus avizarii OCPI

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2152/2014 Dosar nr. 9809/118/2008*

Şedinţa publică din 14 iulie 2014

La 7 noiembrie 2008, reclamanţii S.D., S.I.D. şi D.E. au solicitat, în procedura Legii nr. 10/2001 şi în raport de Decizia XX/2007 a ICCJ - Secţiile Unite, obligarea pârâtei Primăria municipiului Constanţa, prin primar, la restituirea în deplină proprietate şi posesie a terenului în suprafaţă de 30.000 mp din intravilanul municipiului Constanţa, situat „la intersecţia dintre str. U. şi B.A.V., pe vechiul amplasament, constituit într-un singur trup''.

Reclamanţii au susţinut că sunt moştenitorii legali ai bunicului lor, S.I.I., care a fost titularul dreptului de proprietate asupra a două trupuri de teren însumând 50.000 mp (între care cel de 30.000 mp folosit ca grădină) şi care i-au fost preluate abuziv acestuia din urmă, de către statul român, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că, anterior efectuării demersurilor fondate pe prevederile acestui act normativ - iniţiate prin depunerea notificării - s-a încercat obţinerea retrocedării terenului de 5 ha „situat pe malul lacului Mamaia" (din care face parte şi terenul în discuţie) în condiţiile Legii nr. 18/1991; procedura judiciară derulată în acea cauză nu a condus, în opinia petenţilor, la o echitabilă statuare asupra dreptului pretins, fiind emis în cursul anului 1993, pe numele bunicii, S.M., un titlu de proprietate pentru 5.000 mp în extravilan; că asupra modalităţii de soluţionare a litigiului de fond funciar s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, constatându-se încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. Reclamanţii au mai arătat ca prin Sentinţa civilă nr. 1598 din 2 octombrie 2007, definitivă şi irevocabilă, a Tribunalului Constanţa le-a fost admisă acţiunea în obligaţie de a face, privind obligarea entităţii deţinătoare să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra Notificării înregistrate sub nr. 253 din 13 februarie 2002 la B.E.J. D.V. şi sub nr. 23539 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului Constanţa; nu a fost emisă însă ulterior nici o dispoziţie în legătură cu imobilul menţionat (trupul de 30.000 mp), care se afla atât la data preluării abuzive, cât şi la 1 ianuarie 1990 în intravilanul agricol al localităţii. Reclamanţii au explicat şi situaţia celuilalt trup de teren, de 20.000 mp, în sensul că ulterior anului 1990 a fost trecut din extravilanul municipiului în intravilan, conform deciziei Prefecturii nr. 71 din 11 februarie 1992, fiind în prezent liber de construcţii şi în administrarea Primăriei municipiului Constanţa. S-a arătat că în procedura Legii nr. 18/1991 au fost emise titluri de proprietate pentru 0,50 ha şi respectiv 4,50 ha, care însă au fost contestate în alte proceduri judiciare, în prezent suspendate.

Prin Sentinţa civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanţa pronunţată în Dosarul nr. 9809/118/2008 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în sensul că pentru acest imobil intervin dispoziţiile derogatorii ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997. S-a avut în vedere că, de vreme ce suprafaţa de 30.000 mp face parte integrantă din suprafaţa totală de 5 ha cu care a fost împroprietărit în anul 1947 numitul S.I.I., iar bunica reclamanţilor, S.M., a solicitat pentru acest imobil, conform Cererii nr. 6256 din 11 martie 1991, în procedura fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate - aceasta realizându-se în condiţiile Legii nr. 18/1991 după autor S.I.I., instanţa reţinând că terenul nu întră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanţa de fond a amintit de titlurile de proprietate emise în procedura legii fondului funciar, care au recunoscut dreptul pentru 5.000 mp, cu atribuirea lui în natură (Titlul de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993) şi respectiv, pentru 4,50 ha (Titlul nr. 26274/1150 din 2002), adică pentru întreaga suprafaţă de 5 ha.

Ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 1059/2009 a Tribunalului Constanţa, reclamanţii au formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale şi de completare a dispozitivului, soluţionate distinct, în conformitate cu prevederile art. 281 şi art. 2812 C. proc. civ., conform Încheierii din 29 martie 2010 şi respectiv, Sentinţei nr. 54 din 20 ianuarie 2010, toate aceste soluţii fiind contestate de către reclamanţi, prin apel.

Soluţia tribunalului a fost desfiinţată cu trimitere spre rejudecare conform Deciziei civile nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, care - admiţând apelurile reclamanţilor - a apreciat că, în speţa, este necesară completarea probatoriului admis, dar neadministrat în primă instanţă şi care să conducă în mod clar la stabilirea regimului juridic al acestei suprafeţe de teren; că doar după identificarea amplasamentului şi statuarea asupra regimului său juridic (intravilan ori extravilan) se putea stabili legea aplicabilă. Soluţia desfiinţării cu trimitere a fost dispusă la solicitarea apelanţilor reclamanţi, care au considerat că în acest context Tribunalul Constanţa trebuia să se pronunţe asupra fondului raportului litigios.

Prin Decizia civilă nr. 3490 din 14 aprilie 2011,ICCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul pârâţilor Primăria Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, prin primar, a casat decizia pronunţata în apel şi a stabilit că probele apreciate ca necesare pentru dezlegarea pricinii pot fi administrate direct în calea de atac, la curtea de apel.

În pronunţarea soluţiei, instanţa de recurs a avut în vedere faptul că, în speţă, tribunalul a respins ca inadmisibilă acţiunea cu motivarea că obiectul cererii de restituire în natură îl constituie un teren de natura celor enumerate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care a fost cerut spre reconstituire în temeiul legilor fondului funciar. Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă în aceste condiţii nu înseamnă că prima instanţă nu a analizat fondul pretenţiei deduse judecăţii. Analiza pe care a făcut-o instanţa a justificat concluzia că raportul juridic litigios se încadrează în cerinţele arătate în art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, apelul fiind devolutiv, dacă se aprecia că este necesar să se administreze dovezi suplimentare pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului în litigiu, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei. Desfiinţând sentinţa, cu motivarea că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului şi dispunând trimiterea spre rejudecare în primă instanţă, pentru a se administra probatorii suplimentare, instanţa de apel a nesocotit atât prevederile art. 297 alin. (1), cât şi art. 295 alin. (2) C. proc. civ. S-a stabilit ca instanţa de apel să administreze dovezile pentru care a socotit necesară desfiinţarea sentinţei şi să aprecieze, în raport de întregul probatoriu, dacă în speţă sunt incidente sau nu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 83/C din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi S.D., S.I.D. şi D.E., împotriva Sentinţei civile nr. 1059 din 21 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 9809/118/2008, a fost anulată Sentinţa civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2009 şi, pe fond, s-a admis acţiunea reclamanţilor, obligând pârâţii să propună măsuri compensatorii conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în favoarea reclamanţilor pentru terenul de 30.000 mp situat în intravilanul municipiului Constanţa, imposibil de restituit în natură. Totodată, au fost respinse apelurile formulate de apelanţii reclamanţi S.D., S.I.D. şi D.E. împotriva Sentinţei civile nr. 24/2010 şi Încheierii din 29 martie 2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 9809/118/2008.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel, cu ocazia reluării judecăţii, a dispus conform Încheierii din 17 octombrie 2011 efectuarea unei expertize topografice, pentru a se stabili poziţionarea suprafeţei de 30.000 mp teren consemnată în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947 şi transcris sub nr. 6936/27,11.1947 la Tribunalul Constanţa.

Prima expertiză topografică, efectuată de către expertul judiciar C.C.C., a realizat transpunerea planurilor cadastrale actuale peste cel din anii 1936 - 1938, identificând în acest mod două trupuri de teren învecinate, cu linie de hotar comună.

Instanţa de apel, reţine ca, raportul de expertiză C. nu a primit avizul O.C.P.I. Constanţa, în raport de prevederile Ordinului MJ nr. 1882/2011, întrucât lucrarea nu a cuprins documentele prevăzute prin art. 2 şi 3 din Regulamentul aprobat conform acestui Ordin, iar prin Procesul-verbal de recepţie nr. 15 din 12 iunie 2012, O.C.P.I. Constanţa a reiterat că nu se poate pronunţa asupra corectitudinii amplasamentului stabilit de către expertul judiciar, deoarece nu deţine în baza de date planuri din anul 1953, iar expertul nu a solicitat instituţiei informaţii cu privire la planurile şi imobilele existente. Oficiul de Cadastru Judeţean a confirmat suprapunerile dintre terenul astfel identificat prin expertiză şi identificatorii cadastrali actuali înregistraţi în baza sa de date.

Dat fiind inadvertenţele semnalate în raportul de expertiză C., instanţa de apel a dispus, din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către trei experţi topografi: G.A., M.A.S. şi B.C., care, în urma propriilor demersuri efectuate către Primăria Constanţa, Arhivele Naţionale şi SC P. SA au arătat că nu au identificat planuri cadastrale din perioada 1947 - 1953 şi nici alte documente care să le permită certificarea cu exactitate a poziţiei terenului în litigiu.

Apelanţii reclamanţi au solicitat, iar instanţa a încuviinţat, efectuarea în paralel a unei expertize cu aceleaşi obiective de către un expert topograf desemnat de parte, potrivit art. 201 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, expertul V.A. a indicat faptul că propriile demersuri efectuate la Arhivele Naţionale s-au soldat cu imposibilitatea identificării planului cadastral al comunei Anadalchioi la care se referă Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3344/1947. Ca şi expertul C.C., expertul parte a arătat că singurul document pe baza căruia a putut face identificarea terenului de 3 ha a fost fotograma din anul 1952 furnizată de Ministerul Apărării Naţionale, în baza căreia au fost regăsite „construcţii care au aparţinut autorului S.I., lucruri susţinute în cererea introductivă de reclamanţi şi prin declaraţiile martorilor depuse la dosarul cauzei",

Instanţa arată că, raportul expertului parte nu relevă un amplasament găsit printr-o suprapunere de planuri cadastrale, arătându-se doar ca la momentul dobândirii terenului în anul 1947 nu au existat documente cartografice; s-a folosit în egală măsură schiţa fără coordonate topografice anexa la adresa CR 222/1994 a M.Ap.N., care trasează rudimentar un pretins lot „S.I.", document care nu indică suprafaţa acelui pretins lot şi nici vecinătăţile consemnate prin titlul de proprietate, lucrarea efectuată de expertul tehnic V.A. nefiind avizată de O.C.P.I. Constanţa.

Susţinerile apelanţilor bazate pe cele două expertize întocmite de experţii C. şi V., privind corecta determinare a amplasamentului trupului de teren de 30.000 mp în zona campusului Universitar, vor fi înlăturate de instanţa de apel, întrucât lucrările prezentate nu s-au bazat pe planuri cadastrale, ci pe o fotografie făcută din zbor asupra zonei situate pe malul Lacului Siutghiol şi pe o schiţă fără valoare juridică, vizând o trasare rudimentară a unui aşa-numit I.S., fără coordonate şi fără certificare documentară.

Instanţa a avut, însă, în vedere concluziile celor trei experţi topografi, G., M. şi B., care au relevat demersurile efectuate în vederea obţinerii documentaţiei la care s-a referit contractul din anul 1947 pentru a identifica numerotarea loturilor, precum şi răspunsurile instituţiilor în acest sens. Experţii au arătat deopotrivă că înscrisul anexă la Adresa CE 222 din 10 iunie 1994 a M.Ap.N. (luată în calcul de către experţii C. şi V.) nu are rigoarea tehnică a unui plan topo-cadastral şi nu conţine niciun element determinant, cum sunt: dimensiuni, scară, caroiaj etc. S-a arătat deopotrivă că fotograma datată 1952 şi-ar fi dovedit utilitatea pentru verificarea planului parcelar de la acea dată, întocmit pentru loturile vândute prin legea colonizării prin suprapunere pe ortofotoplan; în absenţa planului parcelar, însă, fotograma în cauză nu poate conduce la o justă determinare a amplasamentului terenului în litigiu. Cei trei experţi au arătat că nu pot extrage date tehnice necesare nici din Planul „P." întocmit în anul 1906, pentru că parcela 117 nu a fost identificată ca număr. În urma suprapunerii planului cadastral din perioada 1936 - 1938 cu planul din 1906, lotului 2 îi corespund numere noi (16 şi 17), cu corespondent în registrul de proprietăţi I. şi P.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu nu a putut fi identificat ca amplasament, aşa cum au susţinut apelanţii reclamanţi, în actuala Zonă a campusului universitar şi în imediata vecinătate a lacului Siutghiol. În absenţa confirmării acestui amplasament evocat prin acţiune, instanţa nu dat forţă probantă expertizei tehnice imobiliare efectuate de expertul C.V. într-o altă cauză, de „identificare a terenului", câtă vreme operaţiunea tehnică excede atribuţiile expertului tehnic imobiliar şi presupune măsurători şi suprapuneri de planuri cadastrale, care reclamă competenţele expertului topograf.

Ca o consecinţă a imposibilităţii de determinare, pe amplasamentul pretins în Zona campus Universitate, a imobilului de 30.000 mp, cererea de administrare a probelor vizând identificarea suprafeţelor libere şi de înaintare a documentaţiei pentru înstrăinările efectuate şi autorizaţiile de construire eliberate a fost respinsă de instanţa de apel prin încheierea din 9 septembrie 2013.

Cererea de verificare de scripte şi de înscriere în fals reglementate prin art. 180 - 184 C. proc. civ. a fost respinsă, ca neutilă, prin Încheierea din 17 octombrie 2011 şi prin Încheierea din 7 octombrie 2013, întrucât documentaţia întocmită în procedura Legii nr. 18/1991 nu îşi găsea relevanţa în actualul litigiu, nefiind relevant cine a ridicat titlul de proprietate şi cine a intrat în posesia terenurilor pentru care s-a reconstituit dreptul funciar, câtă vreme nu se stabilise irevocabil într-un proces anterior, printr-o judecată echitabilă, cărei legi speciale de retrocedare îi era supus imobil; pe de altă parte, documentaţia care a stat la baza recunoaşterii dreptului de proprietate al numitului A.C. asupra terenului pretins pe acelaşi amplasament de reclamanţii apelanţii nu putea face obiectul unei proceduri de înscriere în fals, din moment ce nu se clarificase în temeiul Legii nr. 10/2001 existenţa unei eventuale suprapuneri. Din acest punct de vedere a fost respinsă şi solicitarea apelanţilor de a se verifica legalitatea actelor de constituire a dreptului de proprietate a numitului A.C.S. pe suprafaţa pretinsă a fi restituită în natură, împreună cu cererea de completare a probatoriului cu privire la actele de înstrăinare efectuate pe parcele din terenul retrocedat acestei persoane.

În legătură cu istoricul titlurilor de proprietate constituite asupra acestui imobil, apelanţii reclamanţi au susţinut că trupul de 30.000 mp nu putea face parte din fosta moşie S., ci că acesta a aparţinut unor etnici germani repatriaţi înainte de 1947. Instanţa a apreciat aceste susţineri ca fiind nefondate întrucât, deşi real faptul că în actul de rectificare datat 27 iulie 1950 privind Actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947 se face trimitere la proprietatea emigrantului german W.I., însă referirea vizează exclusiv terenul din intravilan loc de casă de 440 mp acordat coloristului S.I. în Constanţa, strada P. nr. X, precizarea nefiind relevantă în privinţa terenul extravilan situat pe raza comunei Anadalchioi.

S-a apreciat ca lipsită de relevanţă invocarea de apelanţi, în susţinerea acestei ipoteze, a proprietăţii numitului B.J., regăsită în registrul de proprietăţi 3936 - 1938 ca lot 18 careul 41, alăturat celor două loturi P. şi I. peste care s-au suprapus măsurătorile expertului C., întrucât proprietarul B. deţinea în raport de menţiunile din registrul de proprietăţi, între anii menţionaţi, terenul alăturat celui regăsit prin suprapunerea cu planul cadastral 1936 - 1938, nefiind inclus de către niciuna dintre expertize pe amplasamentul pretins în cauză. Astfel, toate trimiterile apelanţilor la consecinţele preluării de către statul român a proprietăţilor acestor etnici germani şi de atribuire a lor către coloniştii Tratatului de la Craiova din 1940 au fost înlăturate.

Nu au fost primite nici aserţiunile legate de apartenenţa acestui teren preotului S. înainte de anul 1935, dar vândut la acea dată şi care nu s-a regăsit între bunurile acestuia expropriate conform Decretului nr. 83/1949, identificate prin expertiza Uliţă - Veriga - Menţiunea apartenenţei acestui trup de teren ca fiind în tarlaua S. aparţine însuşi autorului apelanţilor, care o declară în actul de trecere în proprietatea statului în anul 1953, când deja terenurile lui S.C. fuseseră preluate de stat în virtutea legii reformei agrare. Mai mult decât atât, Decretul nr. 83/1949 fusese edictat pentru completarea dispoziţiilor Legii nr. 187/1945, exproprierea exploatărilor agricole moşiereşti fiind realizată încă din 1945.

Concluzia instanţei de apel, în raport de probele administrate, a fost că, terenul de 30.000 mp s-a aflat în extravilan la data încheierii Contractului de vindere-cumpărare între Statul român prin Oficiul Naţional al Colonizării şi autorul reclamanţilor, apartenenţa lui de fosta proprietate S., expropriat la rândul său prin legea reformei agrare fund confirmată de colonist, în anul 1953; ulterior dobândirii lui în 1947, acest teren a trecut în intravilanul oraşului Constanţa, după cum atesta însuşi autorul reclamanţilor prin „actul de trecere în proprietatea statului". Fiind preluat de la autorul reclamanţilor apelanţi în anul 1953, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, ca teren Intravilan, tribunalul nu putea aplica dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel reţine că, la data de 20 mai 2013 a intrat însă în vigoare Legea nr. 165/2013, prin care s-a urmărit consacrarea legislativă unitară şi coerentă a diferitelor situaţii relevate în jurisprudenţa CEDO în materia legilor reparatorii anterioare şi că, art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ dispoziţiile sale devin incidente şi în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, îşi găseşte pe deplin aplicabilitatea şi în prezenta speţa.

Sub aspectul definirii normei aplicabile, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, faptul că textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiţie nouă sintagmei „restituire în natură" din art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilităţii de atribuire a unui alt teren „în natură", dar pe un alt amplasament. Se are în vedere faptul că, în noţiunea de „imobil" se includ din punct de vedere al înţelesului juridic atât construcţiile, cât şi terenurile, însă nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul se raportează în cadrul Legii nr, 10/2001 la noţiunea de „imobil" - referindu-se astfel atât la terenuri, cât şi la construcţii - iar în cadrul Legii nr. 18/1991 la cea de „teren", disociere terminologică pe care o menţine şi în noua reglementare din 2013. Instanţa de apel arată că, strict din punct de vedere ai interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013 nu a extins, ci a menţinut interpretarea dată prin art. 1 şi 7 din Legea nr. 10/2001, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat echivalează exclusiv cu atribuirea lui către persoana îndreptăţită în măsura în care este liber de construcţii sau servituţi administrative şi dacă nu a intrat legal în patrimoniul unui terţ. În cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil supus Legii nr. 10/2001, operează de la data intrării în vigoare a legii noi textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III.

Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere interpretarea art. 15 din Legea nr. 165/2013. Astfel, dacă art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea din sfera de aplicare a legii terenurile din extravilan la data preluării abuzive, textul art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabileşte că: „cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar".

Prin urmare, reţine instanţa de apel că, legiuitorul, a transpus în noua reglementare o situaţie juridică nouă, în sensul că după 20 mai 2013 nu se mai pot exclude de la judecată în procedura Legii nr. 10/2001 terenurile agricole la data preluării şi că instanţele urmează a analiza doar corelarea măsurilor reparatorii de care a beneficiat persoana îndreptăţită - atunci când este cazul - în procedura Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 1/2000, dispunând conform Legii nr. 10/2001, cu respectarea limitei maxime de 50 de ha pe care ar putea să o primească în mod cumulat persoana îndreptăţită.

Pe aceste considerente, instanţa a reţinut că, din perspectiva noii legi, faptul că nu s-a putut stabili, pe baza amplasamentului dat de expertize, regimul juridic al imobilului în litigiu nu constituie un impediment în evaluarea măsurilor reparatorii în prezenta cauză. Ceea ce are relevanţă este existenţa şi natura măsurilor reparatorii de care au beneficiat apelanţii reclamanţi în procedura anterioară a Legii nr. 18/1991, pentru a verifica dacă, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 165/2013, sunt îndreptăţiţi sau nu la măsuri reparatorii. Or, în speţă, nu se poate considera că reclamanţii s-au prevalat cu succes de prevederile legii fondului funciar, primind conform acesteia o justă reparaţie prin emiterea Titlului de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993 pentru suprafaţa de 0,50 ha pe numele bunicii S.M. şi, respectiv, a Titlului nr. 26274/1550/2002 emis conform Legii nr. 1/2000 pentru 4,50 ha, eliberat sub semnătură pe numele „S.P.".

În hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Stancu împotriva României la 29 aprilie 2008 s-a arătat că reclamanţii au eşuat în demersul lor de a supune controlului jurisdicţional deciziile autorităţilor locale pentru a stabili amplasamentul real al terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, acţiunea lor fiind respinsă fără a se analiza fondul, pe considerentul competenţei exclusive a comisiilor administrative în materie; că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile interesate; în speţa analizată, CEDO a hotărât că procedura privind anularea titlului de proprietate şi restituirea terenului pe amplasamentul pretins în acel dosar de către petenţi a depăşit caracterul de rezonabilitate, fiind reţinută încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie.

Constatând, în raport de toate argumentele expuse, că unificarea legislativă adusă prin Legea nr. 165/2013 permite analizarea în prezentul litigiu a existenţei unui drept al apelanţilor la măsura reparatorie a restituirii „în natură", instanţa de apel a avut în vedere lipsa de relevanţă a derulării unor procese anterioare pe temeiul Legii nr. 18/1991, faţă de care reclamanţii au deschisă procedura instituită prin art. 322 pct. 9 C. proc. civ., după pronunţarea hotărârii CEDO.

Astfel fiind, cum nu s-a probat nici în această procedură şi nici în cea derulată conform Legii nr. 18/1991 că terenul pretins a fi restituit în natură s-a aflat pe amplasamentul indicat prin cererea de chemare în judecată, apelanţii au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în sensul dat prin Legea nr. 165/2013 pentru terenul de 30.000 mp, respective a compensării prin puncte, conform art. 21 alin. (6) şi (7) din lege.

Pe cale de consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere teza evocării fondului după respingerea acţiunii ca inadmisibilă, a fost admis apelul declarat împotriva Sentinţei 1059 din 21 octombrie 2009, iar pe fond pârâţii au fost obligaţi să propună măsuri compensatorii conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamanţilor, pentru un teren de 30.000 mp din intravilanul municipiului Constanţa, imposibil a fi restituit în natură.

Cu privire la apelurile declarate la cererile ulterioare judecăţii fondului, instanţa de apel a reţinut că, reclamanţii au formulat apel şi faţă de Sentinţa civilă nr. 54 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanţa vizând aplicarea art. 2812 C. proc. civ., cât şi faţă de Încheierea din 29 martie 2010, de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinţei asupra fondului.

Aceste căi de atac au fost respinse, întrucât tribunalul corect a rezolvat cererile ulterioare judecăţii fondului, de îndreptare a unor greşeli privind numele persoanelor indicate în proces şi, respectiv, de completare a dispozitivului cu soluţia asupra înscrierii în fals împotriva înscrisurilor prezentate de reclamanţi în legătură cu punerea în posesie pe terenul de 4,5 ha şi eliberarea titlului de proprietate. Nu constituie obiect al unei cereri de îndreptare a erorilor materiale sau de completare solicitarea de inserare detaliată a unor susţineri exprimate oral cu ocazia închiderii dezbaterilor, dacă acestea nu sunt probate prin concluzii scrise adiacente şi nu contravin în esenţă argumentelor aduse de parte. Or, reclamanţii au solicitat să se includă în practicaua încheierii de dezbateri susţineri legate de interesul personal ai avocatului primăriei în acest litigiu şi de motivaţia pentru care apreciază actele emise în procedura Legii nr. 18/1991 ca inopozabile, aspecte care nu au nicio relevanţă din perspectiva ansamblului elementelor de probatoriu pe care urma să le aibă în vedere instanţele în legătură cu dreptul afirmat.

Tribunalul Constanţa a argumentat corect că, formulându-se o cerere de verificare de scripte şi de declanşare a procedurii prevăzută de art. 184 C. proc. civ. privind înscrierea în fals, instanţa nu era ţinută să se pronunţe distinct asupra acesteia ca şi în cazul cererii incidentale; această procedură aparte se înscrie în sfera mijloacelor de probă, fiind prevăzută în Secţiunea a II-a „Administrarea dovezilor" din Capitolul III „Judecata" şi fiind prin urmare tratată în cursul judecăţii ca şi o cerere de administrare de probe, cu verificarea pertinenţei şi concludenţei acesteia.

Astfel fiind, s-a reţinut că, în mod corect a fost respinsă cererea reclamanţilor, fondată pe dispoziţiile art. 283 C. proc. civ., în legătură cu completarea hotărârii fondului cu pronunţarea asupra cererii de verificare de scripte, cum corect nu a fost admisa în integralitate nici cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., depusă la termenul din 20 ianuarie 2010. Menţiunile pe care reclamanţii le-au solicitat a fi incluse în hotărâre - ca omisiuni în legătură cu susţinerile părţilor - nu au putut fi probate ca fiind efectuate cu ocazia dezbaterilor din 14 martie 2009.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanta şi Municipiul Constanţa, prin primar, reclamanţii S.D., S.I.B. şi D.E. şi petentul Z.E.C.

1. Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar au criticat decizia atacată ca fiind nelegală şi supusă modificării, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în motivarea cererii de recurs, pârâţii au susţinut inadmisibilitatea acţiunii reclamanţilor. S-a arată că fundamentul prezentei acţiuni a fost acela că, deşi obligaţi să emită dispoziţie prin hotărâre irevocabilă, nu s-au conformat, iar reclamanţii, în lumina recursului în interesul legii, ar fi îndrituiţi să ceară direct în justiţie recunoaşterea dreptului lor. Arată că, la data de 29 octombrie 2009, prin Dispoziţia 7608, Primarul municipiului Constanţa a respins, pe fond, Notificarea nr. 23539 din 14 februarie 2002 depusă de reclamanţi pentru terenul în suprafaţă de 30.000 mp, decizie care a fost comunicată reclamanţilor, potrivit dovezilor depuse în apel. Susţin că, de la comunicarea dispoziţiei, reclamanţii aveau deschisă numai calea contestaţiei reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă încălcată de instanţa de apel, astfel încât apreciază ca fiind inadmisibilă prezenta cerere.

Se invocă de către pârâţi faptul că, după pronunţarea Deciziei de casare nr. 3490 din 14 aprilie 2011 a ICCJ, la data de 17 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, iar potrivit art. 4 din Lege, dispoziţiile acesteia se aplică şi cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de stadiul de soluţionare, deci şi cauzei de faţă. Susţine că intrarea în vigoare a noii legi ridică instanţei de apel două probleme: dacă îndrumările din decizia de casare mai erau aplicabile şi eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 în raport cu cele înscrise în art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Consideră că, îndrumările din decizia de casare sunt ramase în desuetudine faţă de noile reglementari, întrucât art. 15 din Legea nr. 165/2013 prevede că se soluţionează, pe fond, cererile de restituire a terenurilor agricole din intravilan la data preluării abuzive formulate pe procedura Legii nr. 10/2001 "cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar". Argumentează că, prin Cererea nr. 6256 din 11 martie 1991, în termen legal, S.M. (soţia lui S.I. şi bunica reclamanţilor) a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, după autorul său S.I.I., pentru suprafaţa de 5 ha teren, cerere soluţionată favorabil în baza Legii nr. 18/1991 prin emiterea Titlurilor de proprietate nr. 18402/115 şi nr. 16274/1550 pentru suprafaţa totală de 5 ha.

Susţine că nu este permis în considerarea art. 15 din Legea nr. 165/2013 ca pretenţiile persoanelor îndreptăţite să fie soluţionate prin mai multe proceduri (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, cât şi Legea nr. 10/2001). Apreciază că nu este îngăduit ca pentru terenul în suprafaţă de 30.000 mp, deţinut de autor, o parte din moştenitorii acestuia să primească titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar alţii, în temeiul Legii nr. 10/2001, adică în total 6 ha.

Este criticată opinia instanţei de apel, potrivit căreia Legea nr. 165/2013 ar fi unificat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 cu cea prevăzută de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 şi că reclamanţii nu ar fi primit, măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, ci alţi moştenitori. Consideră greşit raţionamentul instanţei de apel întrucât, în caz contrar, în speţă ar fi posibil ca diferite ramuri de moştenitori să obţină măsuri reparatorii pe diverse proceduri. Susţine că, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora, atunci când suprafaţa solicitată pe Legea nr. 10/2001 pentru terenuri intravilane a fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar (cum este cazul de faţă), cererea nu mai poate fi poate fi soluţionată pe Legea nr. 10/2001, întrucât este inadmisibilă.

2. Prin motivele de recurs, reclamanţii S.D., S.I.D. şi D.E. critică decizia civilă atacată ca fiind nelegală, întrucât hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii şi este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, prin raportare la art. 480 - 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se arată că, potrivit deciziei de casare, instanţa de apel avea de statuat în privinţa dispoziţiilor legale incidente în speţă, sens în care, problema esenţială era aceea a stabilirii amplasamentului suprafeţei de 30.000 mp şi dacă, la data preluării de către stat sau la data notificării, terenul se afla în intravilanul localităţii sau în extravilan. Susţin că, prin probele administrate, s-a stabilit că atât la data preluării de către stat, în anul 1953, cât şi la data notificării, februarie 2002, terenul s-a aflat în intravilanul Municipiului Constanţa, pe amplasamentul precizat în acţiune şi cu toate acestea, în mod inexplicabil, instanţa de apel îi plasează pe un amplasament incert, contrar probelor de la dosar.

Astfel, motivarea instanţei de apel potrivit căreia terenul nu este situat pe amplasamentul indicat în acţiunea formulată, ci în orice altă locaţie este contrară realităţii şi nu este susţinută de argumente tehnice de natură topo-cadastrală referitoare la identificarea şi delimitarea terenului în litigiu, fiind bazată pe o expertiză, realizată vădit în favoarea pârâţilor, de către colectivul de trei experţi judiciari care au ignorat atât dovezile obiective, respectiv documentele topo-cadastrale preexistente dobândirii terenului de către autorul lor, cât şi cele ulterioare, realizate de către Direcţia Topografică Militară din MApN, respectiv fotograma din 1952 şi planul de situaţie.

Invocă faptul că actele de proprietate ale autorului lor au fost avute în vedere de expertiza C.C., avizată tehnic de către OCPI Constanţa, susţinută şi de concluziile expertului V., care a identificat şi delimitat terenul revendicat prin notaţii pe plan şi suprapunere pe vechile planuri cadastrale şi de amplasament, având la bază planurile cadastrale din 1936 - 1938, fotograma executată după zboruri fotogrammetrice în anul 1952 şi planul de situaţie realizate de către Direcţia Topografică Militară a MApN, planul „Proiect pentru mărirea razei oraşului Constanţa" din anul 1935 şi măsurători efectuate în teren, expertiză care a stabilit că cele două parcele, cumpărate în anul 1947, sunt învecinate şi se situează în intravilanul UAT Constanţa, zona Universităţii Ovidius, teren situat pe malul lacului Siutghiol, în zona Anadalchioi a oraşului Constanţa, atât în anul 1947, cât şi în prezent.

Invocă dispoziţiile Deciziei civile nr. 3490 din 14 aprilie 2011 a ICCJ prin care s-a stabilit, cu obligativitatea impusă de art. 315 alin. (2) C. proc. civ., că se impune cercetarea fondului prin orice mijloc de probă, care pot fi administrate direct în calea de atac a apelului. Arată că, deşi cu ocazia reluării judecaţii în faţa curţii de apel s-a dispus efectuarea expertizei topografice, instanţa înlătură expertiza C.C.C. care afirma că s-au identificat cu rigurozitate terenurile, aceleaşi concluzii fiind cuprinse şi în raportul expertului parte V.A. în sensul identificării terenului.

Susţin recurenţii că, în mod greşit, instanţa de apel a acceptat cea de a doua expertiză dispusă în cauza întocmită de experţii G., M. şi B., prin care se ajunge la concluzia că terenul nu poate fi identificat. Recurenţii arată că această expertiză nu poate fi primită întrucât nu răspunde obiectivului fixat de instanţă şi nu este avizată tehnic de OCPI.

În ceea ce priveşte lucrarea întocmită de expertului A.V., se susţine că în mod greşit instanţa a respins cererea de trimitere a unei adrese către OCPI Constanţa în vederea obţinerii avizului tehnic, astfel încât OCPI a refuzat să avizeze lucrarea expertului din motive procedurale, neimputabile calităţii lucrării din punct de vedere tehnic, care amplasează terenul pe baza planurilor cadastrale din 1936 - 1938, a fotogramei bazată pe zborul aerian din 1952 şi alte probe concludente.

Consideră greşit procedeul instanţei de apel, potrivit căruia deşi a încuviinţat expertiza topo-cadastrală a expertului V., a refuzat să solicite OCPI Constanţa obţinerea avizului tehnic pentru lucrare, ca ulterior să reţină, în considerentele deciziei pronunţate, neavizarea raportului respectiv.

Argumentează că prin cele două expertize, întocmite de experţii C. şi V., terenul a fost identificat, apreciind că instanţa trebuia să admită acţiunea şi să dispună restituirea în natură a terenului, acolo unde era posibil, întrucât au fost identificate terenuri libere aflate în administrarea municipiului Constanţa, iar pentru diferenţa de teren trebuiau stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, cu obligaţia instanţei ca, în varianta despăgubirilor, să precizeze zona Anadalchioi a localităţii Constanţa, întrucât despăgubirile sunt diferite în funcţie de zona oraşului Constanţa în care s-au aflat terenurile imposibil de restituit. Din acest punct de vedere, se susţine nelegalitatea hotărârii recurate, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013.

În ce priveşte încheierea de şedinţa din 7 octombrie 2013, se face referire la dispoziţiile art. 177, 178 şi art. 184 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reclamanţii au declarat recurs şi împotriva Încheierii din 2 decembrie 2013 prin care au fost respinse cererile de lămurire şi precizare a înţelesului dispozitivului Deciziei civile nr. 83/C din 21 octombrie 2013 şi de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele aceleiaşi decizii, susţinând nelegalitatea soluţiei de respingere a cererilor întrucât au fost făcute aprecieri greşite relativ la locaţia actuală a terenului din litigiu, reţinere neconformă cu realitatea şi cu înscrisurile dosarului, pentru argumentele expuse pe larg în memoriul de recurs.

3. În motivarea recursului declarat, petentul Z.E.C. arată că, la termenul din 10 octombrie 2011 a depus la dosarul de apel o cerere de intervenţie în interes propriu prin care a argumentat că are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul litigios. Susţine că, în mod greşit prin încheierea de la aceeaşi dată, cererea sa de intervenţie a fost respinsă faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a omis să observe că i-a mandatat pe S.D., prin procura judiciară generală autentificată sub nr. 392 din 15 aprilie 2002 la BNP N.C. să îl reprezinte în orice litigii sau procese civile în vederea efectuării tuturor demersurilor pentru privind restituirea în natură sau echivalent a cotei ce i se cuvine din terenul ce face obiectul cauzei, în calitatea sa de moştenitor de pe urma defunctului S.I.

Arată că, deşi şi reclamanţii S.I.D. şi D.E. l-au mandatat pe reclamantul S.D. să îi reprezinte în toate procedurile administrative şi judiciare derulate în legătură cu acest imobil, conform împuternicirilor autentificate depuse la dosar, instanţa nu a luat în considerare calitatea de mandatar a numitului S.D. şi în ceea ce îl priveşte. Apreciază că, în condiţiile în care reclamantul S.D. era mandatat să îl reprezinte în acest proces, se prezumă că acţiunea introdusă de acesta profită tuturor moştenitorilor şi că, în mod fraudulos, reclamantul S.D. a înţeles să nu formuleze prezenta acţiune şi în numele său.

În drept, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul introducerii sale în cauză, în calitate de intervenient în nume propriu.

Intimaţii S.D., S.I.D. şi D.E. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâţii Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar, precum şi în privinţa recursului declarat de Z.E.C. solicitând respingerea acestora.

Examinând motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata temeinicia recursurilor declarate de reclamanţii S.D., S.I.D., D.E. şi de pârâţii Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei atacate şi va constata nul recursul declarat de Z.E.C. împotriva aceleiaşi decizii, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de petentul Z.E.C., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Susţinerile respective trebuie să fie susceptibile de încadrare într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi să vizeze soluţia atacată întrucât, în caz contrar, cererea de recurs va fi lovită de nulitate conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă însă, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Z.E.C. nu formulează critici de nelegalitate care să se refere la soluţia pronunţată prin decizia atacată. Motivarea cererii de recurs nu cuprinde veritabile critici la adresa deciziei, respectiv a încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu, întrucât recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, care să combată raţionamentul instanţei de apel expus în fundamentarea soluţiei sale.

Din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că recurentul este nemulţumit de faptul că instanţa de apel a omis să examineze procura judiciară autentificată sub nr. 392/2002, prin care îl mandatase pe S.D. să îl reprezinte în orice litigii, mandat care, în accepţiunea recurentului, este dat şi pentru procesul pendinte, apreciind astfel că acţiunea introdusă de acesta profită tuturor moştenitorilor.

În acest context, Înalta Curte reţine că, susţinerile recurentului referitoare la calitatea de reprezentant convenţional al reclamantului S.D. şi alegaţiile acestuia privind limitele mandatului acordat nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze fundamentarea soluţiei pronunţată de instanţa de apel, chiar dacă, în mod formal, s-a indicat, ca temei de drept, motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurent nu se referă la consideraţiile de ordin procedural, avute în vedere de instanţa de apel în examinarea cererii de intervenţie în interes propriu, care au vizat refuzul părţilor (atât a reclamanţilor, cât şi a pârâţilor) la primirea cererii respective. În circumstanţele conturate de premisa normei procedurale, respectiv lipsa acordului părţilor la primirea cererii în apel, Înalta Curte reţine că, argumentele prezentate de recurent se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atât timp cât se raportează, explicit, la mandatul acordat, motivele astfel formulate fiind străine de argumentele expuse de instanţa de apel în motivarea soluţiei care s-a referit la analiza condiţiilor procedurale reglementate de art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

Or, condiţia esenţială a motivării recursului implică determinarea greşelilor imputate instanţei în raport de soluţia pronunţată în privinţa cererii cu care a fost învestită şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., cerinţă care nu este îndeplinită atât timp cât criticile formulate nu au legătură cu argumentele instanţei de apel. Întrucât criticile formulate de recurentul Z.E.C. nu se circumscriu cadrului legal conferit de art. 304 C. proc. civ. şi nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi examinate şi din oficiu în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ. nulitatea căii de atac declarată de petentul Z.E.C.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de reclamanţii S.D., S.I.D., D.E. şi de pârâţii Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, relativ la încadrarea în drept a recursului declarat de reclamanţi, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează -când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În privinţa acelor critici care se referă la situaţia de fapt şi analizarea probelor relativ la delimitarea şi identificarea terenului din litigiu, aceasta reprezintă o chestiune care întră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, neputând fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate numai motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Reevaluarea probatoriului, la care se tinde prin aceste critici, excede actualului cadru prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, cadru care include numai motive de nelegalitate, verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai este posibilă de către instanţa de recurs, în condiţiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea o asemenea verificare, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate de recurent în acest sens nu pot fi analizate.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, invocat ca temei de drept al cererilor de recurs, Înalta Curte va constata temeinicia criticilor care fac posibil încadrarea acestora în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţinând următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 3490 din 14 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul pârâţilor Primăria municipiului Constanţa, Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, a fost casată Decizia civilă nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru administrarea directă şi completă a probatoriului necesar în scopul identificării amplasamentului terenului litigios în suprafaţă de 30.000 mp, stabilirii regimului juridic şi determinării legii aplicabile respectivei suprafeţe de teren (intravilan sau extravilan).

În raport de obligativitatea îndrumărilor deciziei de casare, se constată a fi lipsită de relevanţă, în al doilea ciclu procesual, critica pârâţilor care vizează inadmisibilitatea acţiunii motivat de soluţionarea notificării cu privire la terenul în suprafaţă de 30.000 mp (obiect al prezentei cauze) prin dispoziţia primarului municipiului Constanţa nr. 7608 din 29 decembrie 2009 (contestată de reclamanţi). Înalta Curte reţine că argumentul prezentat nu mai poate face obiect al controlului judiciar în prezentul recurs atât timp cât respectiva critică a fost invocată de pârâţi în recursul declarat în primul ciclu procesual, aceasta fiind analizată, implicit, cu ocazia pronunţării Deciziei de casare nr. 3410 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, context în care nu mai poate face obiect de analiză în noul ciclu procesual.

Se are astfel în vedere faptul că, modalitatea în care instanţa de control judiciar a dat dezlegare unor aspecte litigioase prin decizia de casare se impune cu forţă obligatorie şi, întrucât instanţa de recurs a trecut peste considerentele de ordin procedural pe care le-ar fi produs, eventual, Dispoziţia nr. 7608/2009 a primarului municipiului Constanţa, emisă în timpul derulării litigiului, relativ la obiectul pricinii de faţă, problema de drept semnalată referitoare la inadmisibilitatea acţiunii nu mai este posibil a fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare, întrucât instanţa de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii care au vizat suplimentarea şi administrarea directă a probelor şi soluţionarea, în fond, a cauzei.

Pe de altă parte, se are în vedere faptul că, în conformitate cu îndrumările trasate prin decizia de casare, instanţa de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize topografice, în scopul clarificării amplasamentului bunului imobil, sens în care, prin raportul de expertiză întocmită de ing. C., s-a procedat la identificarea terenul din litigiu.

Expertul a expus documentele care au stat la baza lucrării, respectiv actele de proprietate, actul de trecere în proprietatea statului a imobilului, planul cadastral şi registrul de proprietăţi din anii 1936 - 1938, fotogramele executate în anii 1952 şi 1968 de către Direcţia Topografică Militară, alte planuri topografice executate prin metode fotogram metrice şi ortofotoplan, precum şi prelucrarea documentelor cartografice, în temeiul cărora expertul a stabilit, prin suprapunere pe vechile planuri cadastrale şi de amplasament, regimul imobilului notificat, atât la data preluării acestuia de către stat, cât şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a solicitat avizarea raportului judiciar de către OCPI Constanţa, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 1882/C/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind avizarea tehnică a expertizelor judiciare efectuate de experţii judiciari în specialitatea topografie, cadastru şi geodezie, lucrarea fiind avizată tehnic, prin întocmirea Procesului-verbal de recepţie nr. 15 din 12 iunie 2012.

În aceste circumstanţe, contrar dispoziţiilor art. 4 din Regulament, instanţa de apel reţine eronat, în raţionamentul său judiciar, împrejurarea potrivit căreia, respectivul raport topografic nu ar fi primit avizul OCPI Constanţa, atât timp cât lucrarea a fost avizată, în baza documentelor prevăzute de art. 2 şi 3 din actul normativ.

Ulterior, însă, deşi instanţa de apel (pentru