Existența unui sechestru asigurător penal care nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar

 

I. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursurilor în interesul legii declarate în temeiul dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă de colegiile de conducere ale curților de apel anterior menționate rezultă că problema de drept care a creat divergență de practică judiciară vizează întinderea și natura efectelor pe care le au măsurile asigurătorii înființate în cadrul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice și repercusiunile acestora asupra executării silite începute anterior de un creditor ipotecar al cărui drept este opozabil terților, asupra acelorași bunuri, și modul în care sechestrul asigurător penal interferează cu actele de executare silită întocmite într-o astfel de executare.

II. Optica jurisprudenţială

Colegiile de conducere ale Curții de Apel Bacău, Curții de Apel Brașov și Curții de Apel București au considerat că promovarea recursului în interesul legii este necesară din perspectiva existenței în continuare a unei practici neunitare la nivelul instanțelor. Astfel

a) Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că o contestație la executare formulată de parchet, întemeiată pe existența unor măsuri asigurătorii înființate într-un proces penal, nu poate fi admisă, întrucât o astfel de măsură nu constituie un impediment la inițierea sau continuarea executării silite. Cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres și limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsește cea privind instituirea unui sechestru penal.

Argumentele care au stat la baza acestei opinii sunt următoarele:

– sechestrul asigurător indisponibilizează bunul asupra căruia a fost instituit, nu îl scoate din circuitul civil, iar bunul nu devine insesizabil;

– creanța ipotecară are prioritate chiar și în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanță împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite;

– nu se poate pune problema aplicării principiului „penalul ține în loc civilul”, întrucât, conform art. 27 și 28 din Codul de procedură penală, acest principiu vizează existența pe rolul instanțelor judecătorești a două cauze, una civilă și una penală, având ca obiect recuperarea unui prejudiciu produs printr-o faptă penală, caz în care soarta cauzei civile va depinde de soluția ce urmează a fi pronunțată în cea penală sub aspectul existenței faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia;

– scopul instituirii măsurii asigurătorii penale se limitează la apărarea creditorului de faptele frauduloase ale debitorului său care are calitatea de învinuit/inculpat, nu indisponibilizează bunul în mod absolut, în defavoarea altor creditori;

– ipoteza interesului general, ocrotit prin instituirea sechestrului asigurător penal, prioritar în raport cu cel privat al creditorului ipotecar, este eronată;

instituirea de măsuri asigurătorii penale nu naște în patrimoniul statului, ca potențial creditor, un drept de preferință față de alți creditori decât în condițiile și în limitele stabilite de legislația în vigoare, conform art. 2.328 din Codul civil și art. 153 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările și completările ulterioare;

– executarea silită este una dintre etapele procesului civil, or creditorul ipotecar, care are dreptul de creanță recunoscut printr-un titlu executoriu, beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar dreptul său asupra bunului trebuie respectat.

b) Într-o a doua opinie, minoritară, au fost admise contestațiile la executare formulate de către parchet în situații de același gen.

În motivarea acestei opinii s-au reținut, în esență, următoarele:

– sechestrul asigurător instituit în procesul penal are ca efect indisponibilizarea bunului imobil, care este scos din circuitul civil pe durata procesului penal și nu poate fi urmărit silit la cererea unui creditor ipotecar, executarea silită în favoarea creditorului ipotecar oprindu-se în prezența sechestrului asigurător instituit în procesul penal, fapt prevăzut imperativ de Codul de procedură penală prin art. 249 alin. (2) (respectiv de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968); efectul de indisponibilizare se răsfrânge asupra întregii situații juridice a bunului (nu doar asupra actelor de dispoziție ale proprietarului) și vizează atât efectele actelor civile anterioare, cât și pe cele ale actelor ulterioare aplicării măsurii, inclusiv orice sarcini ale terților instituite asupra aceluiași bun. Dreptul de urmărire preferențială al creditorului ipotecar nu este înlăturat, ci are loc, ope legis, o temporizare a executării silite, până la momentul ridicării sechestrului asigurător fie de către instanța penală care judecă contestația formulată în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală, fie de către instanța care pronunță condamnarea inculpatului;

– prin înscrierea sechestrului asigurător penal în cartea funciară efectul de indisponibilizare devine opozabil erga omnes;

– interesul ocrotit de acest tip de sechestru este unul general, al societății;

– sechestrul asigurător penal poate fi contestat doar în fața instanței penale și exclusiv pe calea procedurală prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, ce are caracter special față de procedura executării silite reglementată de Codul de procedură civilă; executarea silită și actele de executare silită pot surveni doar după admiterea unei contestații întemeiate pe art. 250 din Codul de procedură penală, întrucât doar în cadrul acesteia se pot expune argumentele necesare pentru ridicarea sechestrului și inițierea executării silite. Dacă nu s-a urmat această cale, executarea silită poate fi pornită doar după soluționarea definitivă a cauzei penale, în funcție de ceea ce a dispus instanța penală cu privire la măsurile asigurătorii. Dacă s-ar admite posibilitatea derulării executării silite asupra bunului sechestrat în penal cât timp măsura sechestrului nu a fost ridicată de organul competent, s-ar crea posibilitatea ca bunul să poată fi scos de sub efectul de indisponibilizare pe o cale neprevăzută de lege. În caz de adjudecare a unui bun indisponibilizat în puterea unui sechestru asigurător penal, acesta nu trece în proprietatea adjudecatarului liber de sarcini, ci grevat de sechestrul asigurător penal, altfel executorul judecătoresc ar proceda el însuși la ridicarea sechestrului asigurător penal prin întocmirea actului de adjudecare.

Interpretarea contrară conduce la eludarea căii speciale prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală, ajungându-se ca instanța civilă să se pronunțe implicit asupra legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii penale..

III. Opinia titularilor sesizării

Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău a constatat că practica judiciară cu privire la problema de drept vizată continuă să fie neunitară și după publicarea Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și, chiar dacă instanțele din circumscripția Curții de Apel Bacău nu au semnalat probleme de practică neunitară pe acest aspect, a apreciat că se impune recurgerea la acest mecanism pentru unificarea practicii judiciare, drept care, potrivit Hotărârii nr. 51 din 28 septembrie 2017, a solicitat pronunțarea unei decizii în interesul legii, fără a-și exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudențială pe care o consideră ca fiind legală.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a arătat, prin Hotărârea nr. 236 din 13 octombrie 2017, că punctul său de vedere este în sensul opiniei majoritare expuse mai sus. A arătat că această problemă de drept nu a fost dezlegată anterior de către instanța supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, dimpotrivă, o sesizare formulată în acest sens fiind respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 8/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar jurisprudența instanțelor nu a fost unificată pe calea prevăzută de art. 514 și următoarele din Codul de procedură civilă.

Constatând că există practică neunitară în ce privește interpretarea dispozițiilor art. 712 și următoarele din Codul de procedură civilă, raportat la art. 163 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, respectiv art. 249 alin. (1) și (2) din actualul Cod de procedură penală și la art. 261 din Codul penal, având în vedere dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a hotărât sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea nr. 212 din 5 octombrie 2017, Colegiul de conducere al Curții de Apel București a reținut existența practicii neunitare la nivelul instanțelor din raza teritorială a Curții de Apel București învestite cu soluționarea unor cereri având ca obiect suspendarea executării silite și contestație la executare, în situația existenței unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice, bunuri ce fac obiectul unor garanții instituite legal, anterior înființării măsurilor asigurătorii și opozabile terților. Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 712, art. 701 alin. (1) și art. 813 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborate cuart. 249 din Codul de procedură penală nu se realizează unitar, fiind pronunțate hotărâri judecătorești diferite.

Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel București asupra acestei probleme de drept este că măsurile asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită și nici nu determină nulitatea actelor de executare efectuate de către un creditor garantat, a cărui garanție asupra acelorași bunuri a fost legal constituită și a devenit opozabilă terților anterior înființării măsurii asigurătorii..

IV. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în principal, că problema de drept nu este aptă a fi soluționată pe calea unui recurs în interesul legii, întrucât instanța de unificare nu poate ca, dând o dezlegare problemei privind concursul dintre urmărirea silită pornită de creditorul ipotecar și instituirea sechestrului asigurător în procesul penal, prin extrapolarea premisei, care este întotdeauna cazuală, să realizeze o evaluare de principiu care să rezolve întreaga problematică generată de aplicarea art. 712 și următoarele din Codul de procedură civilă, pentru a atinge finalitatea urmărită prin mecanismul recursului în interesul legii.

A apreciat astfel că recursurile în interesul legii sunt inadmisibile, dat fiind că problemele de drept ce fac obiectul sesizărilor nu își găsesc răspunsul prin aplicarea punctuală a unuia sau altuia dintre textele de lege invocate, cât timp nu vizează aspecte ridicate de conținutul normativ al acestora, ci concursul dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă și sechestrul asigurător dispus în procesul penal.

V. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București și, în consecință, stabilește următoarele: Cu referire la dispozițiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) și art. 2.345 din Codul civil, existența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2018.”