Actiune in revendicare introdusa de un coproprietar. Aplicarea NCC.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia I civilă

Decizia nr. 277/2015 Dosar nr. 4575/2/2013

Şedinţa publică din 28 ianuarie 2015

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2006, s-a solicitat obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, prin comparare de titluri, în baza art. 480 şi următ. C. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, imobilele menţionate şi să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin Sentinţa civilă nr. 577 din 25 ianuarie 2007 de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în raport de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., prin Sentinţa nr. 1804 F din 28 noiembrie 2008 (îndreptată prin Sentinţa civilă nr. 786 din 5 iunie 2009), Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate între pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, ca prescrisă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive. Au fost respinse, totodată, celelalte excepţii, ca nefondate şi a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea.

Prin Decizia nr. 85 A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâţilor G.C., I.M., I.M.Z., I.P., O.R., O.C.L. şi O.T., a admis cererea de aderare la apel împotriva aceleiaşi hotărâri formulată de pârâta O.V., a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea de revendicare ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Prin Decizia nr. 2023 din 4 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul reclamanţilor, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe. A fost respins recursul pârâţilor, ca nefondat, reţinându-se că acţiunea în revendicare nu este inadmisibilă fiind corectă soluţia pronunţată de prima instanţă asupra respectivei excepţii.

Referitor la recursul reclamanţilor, Înalta Curte a constatat incompleta stabilire a situaţiei de fapt ce interesa în dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, respectiv dacă autorii reclamanţilor sunt sau nu moştenitorii defunctului coproprietar A.C., la reluarea judecăţii urmând a se verifica dacă de pe urma acestuia s-a emis certificatul de moştenitor indicat în adresa BNP M. nr. 169/B3 din 28 aprilie 2006 şi situaţia transmiterii succesive a drepturilor succesorale de pe urma celorlalţi coproprietari, A.M. şi A.A.

Rejudecând după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 210 A din 10 mai 2012 a admis apelul pârâţilor, a schimbat în parte sentinţa pronunţată de instanţa de fond, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea de revendicare, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.

Prin Decizia nr. 1761 din 28 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii T.L., A.T., M.M., I.B., S.S.D., D.C. şi D.C.M. împotriva Deciziei nr. 210A din 10 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

S-a reţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a conformat celor dispuse, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Rejudecând după a doua casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 421-A din 13 octombrie 2014 a respins apelul reclamanţilor şi intervenienţilor accesorii în interesul acestora. A admis apelul pârâţilor şi cererea de aderare la apel formulată de O.V. A schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general. A respins cererea de revendicare, nefiind respectată regula unanimităţii. A respins celelalte excepţii, ca nefondate. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Soluţionând apelurile în condiţiile art. 315 C. proc. civ., cu respectarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, administrând probele indicate prin decizia de casare şi în baza rolului activ, curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii cererii principale, respingând celelalte excepţii ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Prin notele de şedinţă din 22 septembrie 2014, pârâtul Municipiul Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a solicitat respingerea acesteia pentru nerespectarea regulii unanimităţii, excepţie examinată prioritar de instanţă în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. şi admisă, din probele administrate în cauză rezultând că la promovarea acţiunii, 12 octombrie 2006, nu a existat consimţământul tuturor coproprietarilor.

Prin cererea depusă în 2006, reclamanţii au solicitat, prin capătul de cerere principal, revendicarea imobilelor situate în str.B. nr. 15 şi 17, sector 2, invocând ca temei juridic prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.

Prin încheierea din 26 mai 2014, a fost consemnată solicitarea avocatului apelanţilor - reclamanţi de admitere a cererii de intervenţie în interes propriu, cât şi a cererii de intervenţie în interesul apelanţilor-reclamanţi formulată de B.C., A.D. şi A.R., subliniindu-se că apărătorul intervenienţilor este şi apărătorul reclamanţilor, aşa cum a rezultat din delegaţia avocaţială aflată dosar.

Cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă de instanţă în condiţiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că aceasta putea fi făcută numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru a fi admisibilă în apel era necesară învoirea părţilor.

Or, în şedinţa publică din 26 mai 2014, atât apărătorul apelanţilor - pârâţi, cât şi apărătorul intimatului - pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general au solicitat respingerea cererii de intervenţie, precizând expres că se opun la admiterea acesteia în această fază procesuală.

A fost declarată admisibilă cererea de intervenţie accesorie făcută în interesul reclamanţilor, în condiţiile art. 51 C. proc. civ., instanţa reţinând că aceasta cuprinde doar apărări şi respectivele părţi au acelaşi reprezentant ca şi reclamanţii.

Faţă de formularea cererii de intervenţie în al treilea ciclu procesual, după două casări, la 26 noiembrie 2013, a rezultat că în anul 2006, la promovarea cererii principale, nu exista consimţământul tuturor coproprietarilor.

Reclamanţii au solicitat prin cererea introductivă de instanţă ca, în urma comparării titlurilor de proprietate, să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilele menţionate.

Autorii reclamanţilor A.C., A.A.Z. şi A.A. au dobândit imobilele în litigiu prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14185/1921 şi nr. 10302 din 10 august 1911.

Imobilele au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Promovarea unei acţiuni în revendicare reprezintă un act de dispoziţie şi presupune respectarea regulii unanimităţii în sensul că aceasta trebuie promovată de toţi coproprietarii imobilului.

Or, în prezenta cauză, acţiunea în revendicare este inadmisibilă pentru că nu a fost introdusă de toţi proprietarii, în acest dosar fiind promovată cerere de intervenţie în interes propriu la 26 noiembrie 2013 de A.R., A.D. şi B.C., care au pretins aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii.

De altfel, reclamanţii au recunoscut calitatea intervenienţilor de coproprietari şi au solicitat admiterea cererii acestora de intervenţie în interes propriu, susţinând că aceşti coproprietari au fost omişi dintr-o eroare.

Această susţinere a reclamanţilor a fost contrazisă chiar de Sentinţa civilă nr. 637 din 2 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 48805/3/2012, prin care s-a soluţionat contestaţia formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, aflată la dosar.

Din considerentele sentinţei mai sus menţionate a rezultat că B.C. şi A.T., autorul intervenienţilor A.D. şi A. (născută A.) R., au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind exclusă ipoteza omiterii acestor coproprietari la momentul promovării cererii în revendicare în anul 2006.

Regula unanimităţii urmăreşte un scop legitim şi anume protejarea tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului şi a fost constatat ca fiind evident că reclamanţii aveau posibilitatea să obţină acordul tuturor coproprietarilor, nefiind o disproporţie de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor coproprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă de judecată, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a analizat regula unanimităţii în funcţie de circumstanţele concrete ale prezentei cauze, stabilind situaţia de fapt şi reţinând că reclamanţii cunoşteau la momentul promovării cererii în revendicare toţi moştenitorii, fiind respectate astfel cerinţele impuse prin deciziile Lupaş şi alţii împotriva României din anul 2006 şi Derscariu şi alţii împotriva României din anul 2008.

Reclamanţii cunoşteau de la momentul promovării acţiunii în revendicare toţi coproprietarii imobilului şi aveau posibilitatea să ceară acordul acestora la promovarea acestei cereri. Cum acţiunea în revendicare are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor în litigiu şi readucerea lor în patrimoniul acestora, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale nedeterminate în materialitatea ei, acţiunea în revendicare are caracterul unui act de dispoziţie juridică şi la momentul promovării ei trebuie să existe acordul tuturor coproprietarilor.

Şi după intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011, practica recentă a Curţii Constituţionale a subliniat faptul că actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor deţinute în coproprietate sunt guvernate de regula unanimităţii consimţământului coproprietarilor - Decizia nr. 64/2014.

Constatând că reclamanţii cunoşteau toţi comoştenitorii, de la momentul promovării cererii, nefăcându-se dovada consimţământului coproprietarilor la promovarea acţiunii în revendicare - în anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de către trei coproprietari - acţiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, nefiind respectată regula unanimităţii.

Admiterea acestei excepţii a făcut de prisos analiza excepţiilor invocate prin cererile depuse la dosar şi în şedinţa publică de la respectivul termen, dar întrucât dosarul se află în al treilea ciclu procesual, fiind pe rolul instanţelor din anul 2006, curtea de apel a socotit necesar să analizeze şi celelalte excepţii invocate.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995, curtea de apel a constatat că, prin sentinţa apelată, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinându-se corect că această cerere a fost formulată la 12 octombrie 2006, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut că acţiunea în anulare poate fi formulată până la data de 14 august 2002.

Termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, termen special ce priveşte exerciţiul dreptului material la acţiune, a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002, astfel că, formularea unui astfel de capăt de cerere, cu mult peste termenul legal, a condus la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

De altfel, reclamanţii au criticat sentinţa civilă apelată sub aspectul soluţiei date excepţiei lipsei calităţii procesuale active, astfel că modul de soluţionare al capătului de cerere privitor la constatarea nulităţii contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a intrat în autoritatea de lucru judecat, astfel că această excepţie a fost respinsă ca nefondată.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 2023/2011, reţinând că instanţele fondului au respectat Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 C. proc. civ., prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, nu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării acţiunii în revendicare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanţii nu puteau urma procedura legii speciale pentru a obţine restituirea bunului în natură. Acţiunea în revendicare îndreptată împotriva actualilor proprietari, cumpărători ai imobilelor, reprezintă singura cale prin care reclamanţii aveau posibilitatea să obţină recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate pretins, cu condiţia justificării pretenţiilor formulate.

Dat fiind faptul că Legea nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că reclamanţii se regăsesc într-una din situaţiile în care este permisă formularea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost soluţionată de instanţă prin încheierea de la 26 mai 2014, faţă de caracterul petitoriu al acţiunii în revendicare, acţiune reală ce impune analizarea, în prealabil, a legitimării procesuale a reclamanţilor ca titulari ai dreptului de proprietate pretins asupra imobilelor în litigiu. Totodată, instanţa a analizat prioritar această excepţie faţă de dispoziţiile exprese ale celor două Decizii de casare nr. 2023/2011 şi nr. 1761/2013. În considerarea rolului activ consacrat de art. 129 C. proc. civ., curtea de apel a dispus depunerea la dosar a actelor de concesiune nr. 3423/1951, specificat în certificatul de moştenitor nr. 382/1974 şi actul de concesiune nr. 4543/1974, indicat în certificatul de moştenitor suplimentar nr. 1426/1974.

Curtea de apel a reţinut că în această etapă procesuală reclamanţii au depus certificat de calitate de moştenitor în urma decesului defunctului A.C., certificat ce nu a fost anulat în condiţiile art. 119 din Legea nr. 36/1995, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă ca nefondată.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii în revendicare pentru părţile din imobil care nu au fost înstrăinate, invocând împrejurarea că prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 48805/3/2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15, sector 2, cu excepţia imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

S-a constatat că este adevărat că, în momentul de faţă, prin Sentinţa civilă nr. 637 din 2 mai 2014, pronunţată în dosarul mai sus menţionat, s-a dispus obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamanţilor dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului situat în str. B. nr. 15 şi să emită dispoziţie motivată de restituire în natură şi cu propunere de măsuri compensatorii pentru partea din imobilul situat în str. B. nr. 17, sector 2, dar această sentinţă nu este irevocabilă.

Curtea de apel a respins excepţia lipsei de interes, reţinând că reclamanţii aveau, în condiţiile art. 109 C. proc. civ., un interes actual, personal, legitim şi direct în promovarea prezentei cereri, aspecte reţinute şi prin Decizia nr. 2023/2011, ei solicitând restituirea în natură a imobilului.

În soluţionarea acestei excepţii, curtea de apel a avut în vedere aceleaşi considerente care au dus la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. În plus, cum nu există acţiune fără interes, rezultă şi sintagma "nu există interes fără acţiune", deoarece curtea a reţinut că acţiunea nu este inadmisibilă, reclamanţii au interes în promovarea prezentei cereri.

După încheierea dezbaterilor, faţă de susţinerea pârâtului că, în cauză, reclamanţii nu au solicitat efectuarea unei expertize, apărătorul acestora, cu încălcarea prevederilor art. 150 C. proc. civ., a depus raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 48805/3/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, însoţite de două acte. Procesul civil este guvernat de principiul nemijlocirii, probele fiind solicitate de părţi şi administrate în condiţiile art. 167 C. proc. civ., astfel că înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor şi fără respectarea cerinţelor art. 169 din cod nu au fost analizate de instanţă.

Împotriva acestei ultime decizii şi încheierii din 26 mai 2014, au declarat recurs reclamanţii A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C. şi M.M. şi intervenienţii A.D., A.R. şi B.C., pentru următoarele motive:

În temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii au invocat greşita constatare a nerespectării regulii unanimităţii, care nu mai putea fi reclamată din moment ce cei trei intervenienţi au fost introduşi în cauză, fiind părţi în dosar (cererea de intervenţie a fost judecată cu lipsă de procedură în raport cu aceştia). Instanţa de apel a admis numai cererea de intervenţie în interesul reclamanţilor - apelanţi, respingând, în mod ilegal, cererea de intervenţie în interes propriu a celor trei intervenienţi A.D., A.R. şi B.C. prin care au solicitat, corespunzător cotei succesorale şi împreună cu ceilalţi reclamanţi revendicarea imobilelor situate în Bucureşti, sector 2, intervenienţii dovedindu-şi şi calitatea de moştenitori ai proprietarilor iniţiali.

Pentru acest motiv, au considerat că se impune admiterea recursului, casarea şi trimiterea spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să introducă în cauză intervenienţii în interes propriu şi să admită respectiva cerere, fiind în interesul soluţionării cauzei şi pentru respectarea principiului unanimităţii.

În continuare, recurenţii au înţeles a se prevala de interpretările oficiale ale regulii unanimităţii, inclusiv prin prisma art. 643 din Noul C. civ., în ipoteza exercitării acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi (nu toţi) coproprietari cu privire la bunul aflat în indiviziune. În acest context au arătat că această regulă a fost examinată şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva criticilor care au reclamat încălcarea dreptului de acces la justiţie şi au invocat cauza Lupaş şi alţii împotriva României.

Au concluzionat că din interpretarea dispoziţiilor Noului C. civ. rezultă că în ipoteza în care nu toţi coproprietarii unui bun îşi exercită concomitent dreptul de a solicita protecţia juridică pe cale litigioasă, din raţionamente care nu au relevanţă juridică, pasivitatea (sau dezacordul) celorlalţi coproprietari nu constituie un motiv pentru care să fie îngrădit dreptul coproprietarului interesat de a formula acţiune în revendicare a cotei părţi deţinute de el şi, în consecinţă, de a obţine protecţia juridică a acestui drept.

Au mai precizat recurenţii că regula instituită prin legea specială este una derogatorie de la dreptul comun, pentru că în speţă se pune în discuţie distincţia dintre calitatea de "persoană îndreptăţită", noţiune definită prin art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 şi calitatea de "moştenitor al fostului proprietar", definită prin art. 650 şi următ. C. civ.

Au considerat că motivând inadmisibilitatea acţiunii în constatare pe ideea imposibilităţii constatării calităţii de coproprietar al bunului supus reglementării date de Legea nr. 10/2001, pentru persoane care nu au formulat notificarea, printr-o cerere formulată ulterior emiterii dispoziţiei de către unitatea deţinătoare, instanţa a atins incidental chestiunea negării calităţii de persoane îndreptăţite în conformitate cu dispoziţiile legii.

S-a arătat că în mod greşit, instanţa de apel a admis excepţia unanimităţii, reţinând faptul că reclamanţii, la data promovării acţiunii în revendicare, în anul 2006, cunoşteau toţi moştenitorii, conform legislaţiei de la data introducerii acţiunii, numai notificatorii în baza Legii nr. 10/2001 puteau introduce o astfel de acţiune şi numai cei cinci notificatori au depus acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti.

Totodată, s-a invocat faptul că instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 637 din 2 mai 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă (Dosar nr. 48805/3/2012), a constatat greşit că în respectiva sentinţă au fost menţionaţi şi cei trei moştenitori ce nu au formulat notificare şi în mod eronat a înlăturat rapoartele de expertiză depuse la dosar efectuate pentru imobilele în litigiu.

Recursul este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed:

Astfel cum s-a dezlegat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un ciclu procesual anterior, cererea dedusă judecăţii are caracterul unei acţiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întemeiată pe faptul preluării imobilului de către stat în mod abuziv, în perioada regimului comunist, aspecte necontestate în cauză.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că, date fiind condiţiile învestirii - acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. - instanţa nu poate da eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în privinţa dovedirii legitimării procesuale active.

Pornind de la această premisă şi considerând că în cauză nu s-a făcut dovada consimţământului coproprietarilor la promovarea acţiunii în revendicare, în anul 2013 solicitându-se intervenirea în cauză de către trei coproprietari, acţiunea în revendicare a fost respinsă, nefiind respectată regula unanimităţii.

A mai motivat curtea de apel că şi după intrarea în vigoare a Noului C. civ. - 1 octombrie 2011, practica recentă a Curţii Constituţionale subliniază faptul că actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor deţinute în coproprietate sunt guvernate de regula unanimităţii consimţământului coproprietarilor - Decizia nr. 64/2014.

Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 643 C. civ., (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011:

"Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) C. civ. se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil".

Împrejurarea că reclamanţii n-au invocat şi norma tranzitorie din Legea de punere în aplicare a Codului civil nu înseamnă că instanţa nu trebuia şi nu trebuie să facă aplicarea acesteia întrucât analizarea domeniului de activitate a unei legi presupune cu necesitate verificarea şi corelarea acesteia cu normele de punere în aplicare, ce reglează asemenea situaţii tranzitorii.

Faţă de prevederile legale mai sus citate, instanţa de apel trebuia să aprecieze asupra faptului că sunt aplicabile prevederile art. 643 din Noul C. civ. situaţiei litigioase pendinte.

Or, noua normă, reglementată de art. 643 C. civ. permite introducerea acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceştia), fără a face distincţie între obiectul revendicării.

Prin urmare, reclamanţii au la îndemână posibilitatea de a introduce acţiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalţi coproprietari, solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei părţi ai cărui titulari sunt.

Având în vedere caracterul admisibil al acţiunii în revendicare, în lumina dispoziţiilor legale mai sus citate, precum şi faptul că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmează să caseze decizia recurată şi să trimite cauza spre rejudecare.

Faţă de soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reţine că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs, care urmează a fi avute în vedere ca apărări de către instanţa de apel.

De altfel, în privinţa susţinerii că trebuia să fie admisă cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa de apel a dezlegat în mod corect asupra faptului că aceasta se impunea a fi respinsă, în condiţiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., dat fiind faptul că respectiva cerere poate fi făcută numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, iar pentru a fi admisibilă în apel este necesară învoirea părţilor. Or, în şedinţa publică din 26 mai 2014, atât apărătorul apelanţilor - pârâţi, cât şi apărătorul intimatului - pârât Municipiul Bucureşti prin Primar general au solicitat respingerea cererii de intervenţie, precizând expres că se opun la admiterea acesteia în respectiva fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A.T., I.B., T.L., S.D.S., D.C.M., D.C., M.M. şi intervenienţii A.D., A.R. şi B.C. împotriva Deciziei nr. 421-A din 13 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.