Acțiune în constatare vs. acțiune în realizare

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 4363/2018

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2018

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 11 iulie 2014 sub dosar nr. x, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA COMĂNEŞTI, CONSILIUL LOCAL COMĂNEŞTI, ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE, ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET şi STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat instanţei să constate dreptul de proprietate asupra unor construcţii situate în oraşul Comăneşti, str. x, nr. 18, judeţul Bacău, care sunt amplasate pe teritoriul aflat în proprietatea Primăriei Comăneşti (canalele) şi pe proprietatea statului, barajul care traversează albia râului Trotuş şi digurile amplasate de-a lungul albiei, potrivit planului de încadrare în zonă.

Prin încheierea pronunţată la data de 10.11.2014, secţia I civilă a Tribunalului Bacău a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a Tribunalului Bacău, unde cauza a fost înregistrată la data de 28.11.2014.

Prin sentinţa nr. 399/2015 din 7 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia netimbrării.

S-a constatat ca rămasă fără obiect cererea reclamantei de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru şi s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ APĂ SIRET BACĂU.

A fost admisă acţiunea reclamantei S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL şi s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra următoarelor construcţii: 1. clădire locuit cota 382 în suprafaţă construită de 225,45 mp, pusă în funcţiune în anul 1956, nr. de inventar x; 2. baraj fără acumulare - suprafaţa construită de 31,27 mp pus în funcţiune în anul 1954, nr. de inventar x; 3. dig pentru consolidare ţărm - suprafaţa construită de 229,47 mp, pus în funcţiune în anul 1957, nr. inventar x; 4. canal acoperit - suprafaţă construită de 887,09 mp, pus în funcţiune în anul 1957, nr. de inventar x; 5. canal pentru alimentare cu apă - nr. de inventar x, amplasate în oraşul Comăneşti, str. x nr. 18, judeţul Bacău.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BACĂU.

Prin decizia nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BACĂU împotriva sentinţei primei instanţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET BACĂU.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ. (coroborat cu art. 2502 alin. (2) C. civ.), ce constituie temeiul juridic al acţiunii, prevăzut şi în apel, cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice cale prevăzută de lege.

În cauza pendinte, prin acţiunea introductivă, intimata - reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, a formulat o acţiune în constatarea dreptului său de proprietate.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă că imobilele (obiect al acţiunii), astfel cum au fost identificate prin expertiza construcţii industriale au fost realizate, în perioada electrificării, prin mijloacele proprii ale statului român, sub directa coordonare a reprezentanţilor acestuia în perioada construirii, respectiv Ministerul Energiei Electrice şi succesorii acestuia (din care societatea intimată - reclamantă făcea parte), astfel cum rezultă din Decretul nr. 316/1040 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, respectiv, Decretul nr. 334/1977 al Consiliului de Stat.

De altfel, această situaţie este recunoscută de însăşi intimata - reclamantă, argumentul dobândirii unui drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu, constituindu-l doar faptul că de la data punerii lor în funcţiune în anii 1956 - 1957, până în prezent le-a întreţinut, reparat şi folosit efectiv, fără întrerupere, sub nume de proprietar, activele fiind cuprinse şi în situaţiile sale financiar - contabile anuale.

Imobilele sunt construite pe terenul proprietatea statului.

Împrejurarea conform căreia, intimaţii - pârâţi îi recunosc intimatei - reclamante un drept de proprietate asupra imobilelor (astfel cum rezultă din adresele depuse de aceştia la dosarul cauzei), în raport de faptul că imobilele nu figurează în patrimoniul lor, precum şi faţă de faptul că intimata - reclamantă a efectuat lucrări de conservare, întreţinere, reparaţii a acestora, nu este de natură să ateste acesteia un drept de proprietate asupra imobilelor, în condiţiile în care, din toate documentaţiile depuse la dosar, de la înfiinţare şi pe tot parcursul modificărilor organizatorice ale ministerelor şi centralelor de resort şi ale societăţii, intimata - reclamantă de faţă, a deţinut imobilele doar în administrare şi folosinţă, lucrările de întreţinere, conservare şi reparaţii fiind o obligaţie legală (în acest sens şi Legea Apelor nr. 107/1996).

În contextul în care nu se cunoaşte regimul juridic al bunurilor, nici baza legală în temeiul căreia intimata - reclamantă ar justifica un drept de proprietate, precum şi faţă de faptul că, ansamblul probator în speţă, relevă faptul că intimata reclamantă a deţinut imobile doar în administrare şi folosinţă din 1954 - 1957 şi în prezent, nu se poate constata, pe calea subsidiară prevăzută de art. 35 din noul C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., un drept de proprietate al acesteia asupra imobilelor, intimata - reclamantă având deschidă calea unei acţiuni în realizarea dreptului, cu atât mai mult cu cât, dreptul de proprietate al intimatei - reclamante, societate care are ca acţionar Statul Român, prin Ministerul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri este contestat de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

Raportat la aceste considerente, curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii, acţiunea fiind respinsă în considerarea acestei excepţii.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL a declarat recurs, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a reţinut motive străine de natura cauzei, cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi anume că recurentă ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din litigiu doar pentru că le-a întreţinut, reparat şi folosit efectiv, cu ignorarea actelor normative care reglementează sectorul de producere a energiei electrice şi termice.

De asemenea, a reţinut cu privire la natura imobilelor din litigiu, că acestea fac parte din domeniul inalienabil al statului român, nefiind bunuri care se află în circuitul comercial comun - cu aplicarea greşită a prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 cu privire la darea în administrare a imobilelor în litigiu şi a actelor normative care reglementează sectorul de producere a energiei electrice şi termice.

În continuare, recurenta face un scurt istoric cu privire la apariţia producătorilor de energie electrică şi termică în România şi a imobilelor de genul celor deduse judecăţii.

În acest sens, se menţionează că în patrimoniul recurentei nu au existat niciodată bunuri publice, iar aceasta nu a încheiat niciun contract de concesiune sau închiriere pentru astfel de bunuri publice, fapt care infirmă opinia instanţei de apel, că recurenta ar deţine imobilele în administrare pentru că ar fi din domeniul public al statului.

Astfel cum a fost dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, imobilele în litigiu sunt cuprinse în patrimoniul recurentei, sunt trecute în situaţiile financiar - contabile proprii, în declaraţiile fiscale şi grevate de plata impozitelor (în sarcina recurentei ca proprietar), iar dacă imobilele erau în proprietatea statului, se regăseau în patrimoniul acestuia şi sumele aferente impozitelor reveneau acestuia.

Chiar dacă au urmat unele modificări organizatorice, se susţine că dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor aflate în patrimoniul său nu a suferit modificări.

În ceea ce priveşte punctul de vedere al statului român faţă de domeniul producerii de energie electrica şi termică, se arată că acesta a considerat domeniul de producere a energiei electrice şi termice ca fiind de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea industrială a ţării, elaborând în acest sens reglementări specifice care au impus un caracter special al imobilelor implicate în producerea, exploatarea şi distribuirea energiei electrice şi termice.

În acest context au fost menţionate unele prevederi specifice în materie şi, prin urmare, recurenta susţine că şi imobilele în litigiu, pentru că fac parte dintr-o centrală de producere a energie electrice şi termice, au un regim juridic bine stabilit, sunt considerate bunuri de utilitate publică şi recurenta are drept de uz şi servitute asupra proprietăţilor statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale afectate de capacităţile energetice, iar acest drept se realizează cu titlu gratuit.

Din această perspectivă, recurenta susţine că aceste reglementari legale explică şi atitudinea constantă a intimaţilor care au recunoscut recurenta drept proprietara imobilelor în litigiu.

Referitor la aplicarea Legii apelor nr. 107/1996, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor prevederi, reţinând că recurenta ar deţine doar în administrare şi folosinţă imobilele în litigiu, neindicând şi prevederea legală aplicabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 aparţin domeniului public al statului: apele de suprafaţă cu albiile lor minore; malurile şi cuvetele lacurilor; apele subterane; apele maritime interioare; faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil; marea teritorială şi fundul apelor maritime.

Astfel, recurenta arată că aceste ape din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 107/1996.

În acest sens, se arată că doar pentru aceste bunuri Administraţia Naţională "Apele Române" este mandatată să înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate al statului asupra bunurilor din domeniul public al statului, potrivit art. 35 alin. (5) din Legea nr. 107/1996.

Certificatul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Bacău - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Moineşti nr. x/19.06.2014 menţionează că imobilele în litigiu nu sunt înscrise în cartea funciară.

Astfel, se poate observa că genul de imobile deduse judecaţii, baraje, canale, diguri, clădiri care fac parte din centrale electrice şi termice nu se regăsesc printre cele date în administrare Administraţiei Naţionale "Apele Române" sau altei entităţi juridice.

Prin urmare, raţionamentul reţinut de instanţa de apel, că recurenta, în baza prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, ar deţine doar în administrare şi folosinţă imobilele în litigiu este eronat, fără corespondent în prevederile legii.

Recurenta, pentru imobilele in litigiu, are obligaţii de întreţinere, reparare sau refacere a unor lucrări de apărare, consolidare, terasamente sau alte asemenea lucrări, potrivit art. 34. din Legea nr. 107/1996, de care s-a achitat ca proprietar, constant, de-a lungul anilor.

În acest context, instanţa de apel a argumentat greşit şi că efectuarea unor astfel de lucrări de întreţinere şi reparaţii de către recurentă ar califica un raport juridic de administrare şi folosinţă, excluzându-l pe cel de proprietate, fără să indice însă argumentul legal care să susţină acest punct de vedere.

De asemenea, instanţa de apel, fără a indica o prevedere legală, un înscris sau alt mijloc de probă a concluzionat că recurenta ar deţine imobilele în litigiu doar în administrare şi folosinţă, drept urmare nu ar fi aplicabilă calea subsidiară prevăzută de art. 35 C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ.

În acest sens, recurenta reiterează faptul că acţiunea reclamantei este o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 din C. proc. civ., potrivit căreia, cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 din C. proc. civ. consacră, aşadar, principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atâta timp cât ar fi deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale avute, pentru realizarea dreptului.

Altfel spus, art. 35 din C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecăţii.

Or, în speţă, recurenta a pretins constatarea pe cale judecătorească a existenţei dreptului de proprietate asupra unor imobile-mijloace fixe care se află în posesia ei şi nu a intimatelor.

Exercitând astfel posesia asupra imobilelor în litigiu şi pentru că recurenta nu deţine nici un document care să-i ateste calitatea de proprietar asupra imobilelor in litigiu, consideră că pentru a cere realizarea dreptului, nu avea deschisă calea acţiunii în realizare, în aceste condiţii, acţiunea în constatare promovată fiind singura cale admisibilă.

În ceea ce priveşte patrimoniul - tot ceea ce se transmite de către asociaţi (în cazul de faţă statul român) la capitalul social se consideră a intra în patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regulă, de un drept de proprietate asupra bunurilor aportate.

Raportat la obiectul dosarului pendinte, în structura patrimoniului recurentei prezintă interes bunurile imobile care sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, după cum sunt şi imobilele în litigiu, baraj, clădire, canale şi dig.

Astfel, recurenta a inventariat anual aceste mijloace fixe şi a menţionat în declaraţiile fiscale aferente imobilelor doar clădirea barajistului "Clădire de locuit cota 382", care se supunea procedurilor de declarare fiscală.

Celelalte mijloace fixe, barajul, digurile şi canalele nu se supuneau impozitului pe clădiri şi în consecinţă, nu s-au menţionat în declaraţiile fiscale înaintate către primărie.

În consecinţă, recurenta a depus declaraţia 100 în anul 2014 cu un total de obligaţii de plată de 567.844 RON, precum şi în anii următori, iar dacă imobilele în litigiu erau în proprietatea altei persoane juridice, decât recurenta, sarcina plăţii acestor sume reveneau acesteia.

În acest context, instanţa de apel nu a făcut nicio referire la aceste obligaţii fiscale asumate de recurentă privind construcţiile speciale, în calitate de proprietară şi nici nu a identificat poziţia statului român în calitatea sa de beneficiar al sumelor.

Se arată că, în nicio fază a judecăţii Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, nu a arătat că recurenta nu ar fi trebuit să îşi asume aceste obligaţii fiscale deoarece nu ar fi proprietar, ci doar un simplu administrator al imobilelor. Ministerul Finanţelor Publice şi ceilalţi intimaţi au recunoscut că imobilele nu fac parte din patrimoniul lor.

Mai arată recurenta că interesul său este născut, legitim, actual, personal şi direct, scopul urmărit fiind acela de a-şi constitui titlul de proprietate cerut de procedura reglementată de Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1006 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru intabularea dreptului de proprietate, deoarece nu deţine o hotărâre judecătorească sau alt înscris care să ateste proprietatea asupra imobilelor în litigiu.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 21 martie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 iunie 2018, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 17 octombrie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil, se impune a se arăta că, în fapt, recurenta critică greşita evaluare a inadmisibilităţii cererii prin modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ., respectiv se critică interpretarea şi aplicarea unei norme cu caracter procesual. Înalta Curte apreciază că motivul de recurs nu ar putea fi întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8, ci pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ., din această perspectivă urmând a fi făcută analiza cererii.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL, în contradictoriu cu pârâţii PRIMĂRIA COMĂNEŞTI, CONSILIUL LOCAL COMĂNEŞTI, ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE, ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET şi STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat instanţei să constate dreptul de proprietate asupra unor construcţii situate în oraşul Comăneşti, str. x, nr. 18, judeţul Bacău, care sunt amplasate pe teritoriul aflat în proprietatea Primăriei Comăneşti (canalele) şi pe proprietatea statului, barajul care traversează albia râului Trotuş şi digurile amplasate de-a lungul albiei, potrivit planului de încadrare în zonă.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din noul C. proc. civ., coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 2 C. civ., fiind o acţiune în constatare.

Prin acţiunile în constatare, reglementate de prevederile art. 35 din noul C. proc. civ., reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept subiectiv al său ori inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Cererea în constatare are caracter subsidiar faţă de cererea în realizare, urmând a fi respinsă dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege, potrivit dispoziţiilor art. 35 din C. proc. civ.

Acţiunile în realizarea dreptului, reglementate de dispoziţiile art. 30 alin. (1) din C. proc. civ., sunt cererile prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să oblige pârâtul la respectarea dreptului său, iar atunci când acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Intră în categoria cererilor în realizarea dreptului, cu titlu de exemplu: cererile în revendicare, cererile prin care se solicită plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri, predarea unor bunuri, etc.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că nu se poate constata, pe calea subsidiară a art. 35 din noul C. proc. civ., dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor, întrucât aceasta are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului.

Acţiunea în constatare este inadmisibilă în cazul în care reclamantul are posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, fiind însă admisibilă în cazul în care reclamantul este posesorul bunului, astfel cum este în speţa dedusă judecăţii.

Înalta Curtea, având în vedere soluţia pronunţată, raportat la dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte critici dezvoltate de către recurentă.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL împotriva deciziei nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. BUCUREŞTI PRIN LICHIDATOR B. SPRL împotriva deciziei nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia nr. 503/2017 din 7 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Trimite cauza Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, în vederea rejudecării.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2018.