Regula unanimităţii nu este aplicabilă la proprietatea comună a soţilor.

 

Regula unanimităţii nu este aplicabilă la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul putând introduce singur acţiune împotriva terţului – în speţă retrocedarea unui teren expropriat – întrucât are ca scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit şi celuilalt soţ.

Litispendenţa, reglementată prin art. 163 C. proc. civ., există numai în cazul în care două sau mai multe acţiuni au aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi înaintea mai multor instanţe, iar nu şi în cazul în care acestea diferă.

Conexarea acţiunilor în temeiul art. 164 C. proc. civ., ca măsură de bună administrare a justiţiei, este posibilă numai atunci când mai multe pricini, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură, se află înaintea aceleiaşi instanţei sau instanţe deosebite, dar de acelaşi grad.

 

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5065 din 9 iunie 2005

 

 

La data de 18 februarie 2000, reclamanta H.I. a chemat în judecată pe pârâţi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti – prin primarul general solicitând a se constata nulitatea absolută a Decretului nr.34/1974, prin care a fost expropriat în mod abuziv un teren în suprafaţă de 280 mp, situat în Bucureşti, şi pentru a fi obligaţi pârâţii, în principal, să-i retrocedeze terenul, iar în subsidiar, şi la alegerea pârâţilor, fie să-i constituie drept de proprietate în compensare asupra altui teren, fie să-i acorde despăgubiri în echivalent bănesc calculate şi negociate potrivit criteriilor prevăzute prin Legea nr.33/1994.

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr.5225 din 20 martie 2000, prin care a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 2 octombrie 2000, reclamanta H.I. a introdus în cauză, în condiţiile art.57 – 59 C. proc.civ., pe intervenienta forţată Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat – R.A.A.P.P.S.

Atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în judecată a altei persoane, au fost respinse ca inadmisibile prin sentinţa civilă nr.942 din 10 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă. S-a reţinut că: imobilul în litigiu a fost dobândit de către reclamantă la data de 7 ianuarie 1956 şi că, prin declaraţie autentică din 10 mai 2002, soţul acesteia a declarat că nu a avut nici o contribuţie la dobândirea imobilului;

Prezumţia de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu poate fi însă răsturnată printr-o declaraţie autentică a unuia dintre soţi, ci numai prin convenţie sau hotărâre judecătorească de partaj, astfel că, la introducerea cererilor adresate instanţei, nu a fost respectată regula unanimităţii, ceea ce le face inadmisibile.

Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe la data de 5 septembrie 2002.

În timp ce apelul se afla pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta H.I. împreună cu fostul ei soţ S.I. au depus la Tribunalul Bucureşti, la data de 6 noiembrie 2003, o acţiune civilă având acelaşi obiect cu acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă atacată prin apelul mai sus arătat, îndreptată fiind în contra pârâţilor Municipiul Bucureşti – prin primarul general, Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.

Prin Încheierea din 4 decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a civilă a admis excepţia de litispendenţă invocată de reclamanta H.I. şi a trimis cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă în vederea reunirii cu dosarul având ca obiect apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.942 din 10 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV – a civilă.

Cauza, astfel înaintată, a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, ca dosar distinct, şi, ulterior, prin încheierea din 11 martie 2004, a fost conexat la dosarul cu apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, în temeiul prevederilor art. 164 alin. 2 C. proc.civ.

Prin decizia civilă nr.593/A din 25 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta H.I. împotriva sentinţei civile nr.942 din 10 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV –a civilă şi a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă din 6 noiembrie 2003 introdusă de reclamanţii H.I. şi S.I.

Apelul a fost respins ca nefondat cu motivarea că soluţia dată în primă instanţă este corectă, întrucât acţiunea în revendicare introdusă de reclamanta H.I. trebuia exercitată cu respectarea regulii unanimităţii.

Cu privire la acţiunea introdusă de reclamanţii H.I. şi S.I. s-a constatat că este inadmisibilă, deoarece a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 fără parcurgerea procedurii administrative obligatorii prealabile sesizării instanţei de judecată, precum şi ulterior împlinirii termenului prevăzut prin art.21(5) din Legea nr.10/2001, ceea ce are drept consecinţă pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Reclamanţii H.I. şi S.I. au declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, susţinând că a fost dată cu încălcarea legii.

Dezvoltând recursul, reclamanţii fac susţineri cu privire la fondul litigiului, argumentând, în detaliu, motivele de fapt şi de drept care justifică admiterea acţiunilor.

Recursul este întemeiat în limitele celor ce succed.

Cauza de faţă este rezultatul reunirii a două cauze separate.

În prima pricină, compusă din acţiunea iniţială din 18 februarie 2000 şi cererea de chemare în judecată a altor persoane din 2 octombrie 2000, calitate de reclamant are H.I., iar pârâţi sunt Municipiul Bucureşti, Consiliul Local al municipiului Bucureşti şi, pe cale de intervenţie forţată, Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.

A doua pricină, formulată în timp ce prima se afla în faza apelului, are ca reclamanţi pe H.I. şi S.I., iar ca pârâţi Municipiul Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat.

Sub acest aspect, în mod corect instanţa de apel nu a primit excepţia de litispendenţă admisă de Tribunalul Bucureşti, care i-a trimis cea de a doua pricină în vederea reunirii cu cea aflată în apel.

Procedând, însă, la conexarea cauzei aflată în primă instanţă la cauza aflată în apel, Curtea de apel a încălcat dispoziţiile art.164 C. proc.c iv., în temeiul căreia a luat măsura conexării.

Astfel, în sensul art.164 C. proc.c iv. conexarea pricinilor, ca măsură de bună administrare a justiţiei, este posibilă numai atunci când mai multe pricini, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi (cum este cazul în speţă) şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură, se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, dar de acelaşi grad.

Cu alte cuvinte, nu se pot conexa două pricini care se găsesc înaintea a două instanţe care nu sunt de acelaşi grad, prima acţiune fiind venită în apel, la curtea de apel, deci susceptibilă de un singur grad de jurisdicţie, iar a doua fiind intentată tribunalului în primă instanţă, susceptibilă fiind de două grade de jurisdicţie, pentru că ar însemna să fie lipsită de un grad de jurisdicţie pricina de primă instanţă, ceea ce este inadmisibil.

Consecinţa directă a nelegalei conexări este faptul că instanţa de apel a soluţionat pentru prima dată o acţiune din competenţa materială exclusivă a tribunalului ca primă instanţă, astfel că, indiferent de soluţia dată acestei acţiuni greşit conexate, hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, caz de recurs de ordine publică prevăzut prin art.304 pct. 3 C. proc.civ.

Dar hotărârea este esenţial nelegală şi în privinţa soluţionării apelului.

Regula unanimităţii a fost greşit aplicată în cazul reclamantei în consideraţia faptului că în materia revendicării unui bun comun, acţiunea trebuie pornită de amândoi soţii.

În realitate, cerinţa unanimităţii de reclamanţi este specifică raporturilor dintre coindivizari şi terţi, justificat de faptul că un singur coproprietar, având numai un drept limitat exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate revendica un bun de la un terţ, deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.

În schimb, regula unanimităţii nu este aplicabilă la proprietatea comună a soţilor, codevălmaşul putând introduce singur acţiune în revendicare împotriva terţului întrucât are ca scop mărirea patrimoniului comun, profitând implicit şi celuilalt soţ.

Mai mult, în concret, fostul soţ al reclamantei a declarat în formă autentică faptul că nu are nici o contribuţie la dobândirea bunului revendicat de reclamantă.

În aceste condiţii, în mod nelegal instanţa de apel a confirmat soluţia de inadmisibilitate dată cauzei în primă instanţă, încălcând obligaţia stabilită prin art. 297 alin.1 C. proc.civ. de a anula sentinţa supusă apelului şi de a evoca fondul pricinii, pronunţând astfel o hotărâre casabilă potrivit art.304 pct. 9 C. proc.civ.

Pentru considerentele expuse recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată în întregime, cauza reunită în apel a fost disjunsă, prima pricină a fi trimisă la aceeaşi instanţă de apel pentru rejudecarea apelului prin evocarea fondului, iar secunda a fost trimisă spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti.