Dreptul de retentie trebuie sa fie recunoscut de catre instanta.

Dreptul de retenţie, care conferă deţinătorului unui bun al altuia  posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când creditorul lucrului îşi execută obligaţia de a plăti sumele cheltuite cu lucrul, nu este subînţeles, ci trebuie constatat de instanţă, la cererea părţii interesate.

 

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală,

decizia nr. 6604 din 25 noiembrie 2004

Prin sentinţa civilă nr.7698, Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea formulată de reclamanta R.D., în contradictoriu cu pârâtul D.N., a dispus evacuarea necondiţionată a pârâtului dintr-un imobil proprietatea reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa civilă nr.538/2003 a Judecătoriei Ploieşti, s-a dispus partajarea bunurilor comune dobândite de părţi, iar locuinţa   a fost atribuită reclamantei. Aceasta a fost obligată să-i plătească pârâtului sultă, în compensare, însă nu a fost stabilit drept de retenţie în beneficiul acestuia. Deci, pârâtul ocupă locuinţa fără vreun titlu, iar pentru obţinerea creanţei are la îndemână procedura executării silite.

Prin decizia civilă nr.764 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de pârât. S-a  reţinut că hotărârea de partaj este declarativă de drepturi,  constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de a fi pusă în executare. De aceea, persoana căreia i s-a atribuit bunul este îndreptăţită să obţină predarea efectivă a posesiei lui, iar copartajantul este obligat la predarea bunului chiar dacă este titularul dreptului de creanţă reprezentând sulta.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, susţinând că în mod greşit s-a dispus evacuarea sa din locuinţă, cu motivarea că pentru sulta la plata căreia a fost obligată reclamanta poate să ceară executarea silită. Că, cea care trebuia să solicite executarea silită, prin punerea în posesie, era reclamanta, care are obligaţia să-i plătească sulta, iar până la plata sultei are un drept de retenţie subînţeles.

Recursul nu este fondat.

Hotărârea de partaj constituie titlu care conferă persoanei căreia i s-a atribuit imobilul dreptul de a obţine folosinţa bunului pe calea acţiunii de evacuare.

De aceea, este neîntemeiată susţinerea recurentului că reclamanta putea să obţină posesia bunului numai pe calea executării silite.

De asemenea, este neîntemeiată susţinerea recurentului că are un drept de retenţie subînţeles.

Dreptul de retenţie, care conferă deţinătorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza restituirea lui, până când creditorul lucrului îşi execută obligaţia ce o are către el, plătindu-i sumele cheltuite cu lucrul, nu este subînţeles. El se constată de instanţă, la cererea părţii interesate, fiind recunoscut ca o garanţie prin plată a creanţei şi durează până la efectuarea plăţii.

Or, prin hotărârea de partaj, recurentului nu i-a fost recunoscut drept de retenţie, iar în prezenta cauzei acesta s-a apărat susţinând că dreptul de retenţie este subînţeles, fără să formuleze cerere pentru constatarea existenţei dreptului.

De altfel, la termenul din 25 noiembrie 2004, acesta a recunoscut iniţial că a primit creanţa integral, susţinând apoi că i s-a plătit cea mai mare parte din sultă, iar cu recipisa nr.357/25.3360102 intimata a făcut dovada că a consemnat, pe seama şi la dispoziţia recurentului, suma de 30.306.533 de lei.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost respins.