Imprumut dat de parintii unuia dintre soti. Obligatia comuna de a restitui imprumutul.

Datoria este comună dacă a fost asumată împreună de către soţi, cerinţă care trebuie înţeleasă în sens larg, fiind îndeplinită nu doar atunci când soţii şi-au asumat obligaţia concomitent şi prin acelaşi act juridic, ci şi în situaţia în care obligaţia a fost asumată succesiv şi prin acte juridice diferite.

S-a confirmat în cauză că între reclamant şi foştii soţi-pârâţi nu s-a încheiat un înscris constatator al convenţiei de împrumut pretins încheiate şi este admisibilă probarea acesteia cu martori, ca o excepţie de la regula instituită prin art. 1191 alin. 1 din Codul civil, întrucât, date fiind relaţiile apropiate de rudenie dintre părţi, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea morală de a-şi preconstitui o dovadă scrisă.

Curtea a constatat că în mod greşit Tribunalul nu a primit respectiva probă şi în ceea ce o priveşte pe soţia-pârâtă, întrucât ceea ce se impune spre analiză, din perspectiva eventualei reţineri a unei imposibilităţi morale de preconstituire a probei scrise, nu sunt doar relaţiile dintre cei doi soţi la un moment ulterior încheierii convenţiei, care se pot deteriora în timp (precum s-a şi întâmplat, conducând la divorţ), ci în principal, raporturile dintre aceştia şi reclamant la momentul contemporan acordării împrumutului, pentru că el este cel care - dată fiind calitatea celor doi, de frate şi, respectiv, cumnată - trebuia şi putea să aprecieze dacă are sau nu garanţia încrederii reciproce, de natură a-l împiedica să le solicite încheierea convenţiei în formă scrisă.

Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia intimata-pârâtă nu ar fi consimţit la contractarea împrumutului, alături de fostul soţ-pârât, iar în acest context, plata efectuată de către reclamant la data 10.10.2008, pentru stingerea respectivului credit, se încadrează în prevederile art. 1106 şi 1107 alin. 1 din Codul civil, reprezentând o subrogaţie în drepturile creditorului iniţial.

Prin Sentinţa civilă nr. 9242/11 decembrie 2012, Judecătoria Târgu Mureş a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul H. M. - F., în contradictoriu cu pârâţii H. G. - C. şi A. N., în sensul obligării acestora la plata în solidar în favoarea reclamantului a sumei de 228.000 lei, cu titlu de împrumut nerestituit.

De asemenea, pârâta A. N. a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3.838 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria a reţinut aplicabilitatea în cauză a cutumei juridice potrivit căreia se permite ca proba unor acte juridice cu o valoare mai mare de 250 lei să se poată realiza şi prin alte mijloace, inclusiv prin declaraţii de martori, în cazul imposibilităţii morale de preconstituire a probei scrise.

Astfel, constatând că pârâtul H. G. - C. era la momentul acordării împrumutului fratele reclamantului, iar pârâta A. N. – cumnata sa, instanţa a încuviinţat proba cu martori, pe lângă înscrisurile depuse la dosar, pentru dovedirea împrumutului şi a modului de restituire.

În acest context, Judecătoria a reţinut că pârâţii s-au căsătorit la data de 11.09.2005, căsătoria fiind desfăcută prin divorţ la data de 26.05.2010 şi că pârâta a dobândit în timpul căsătoriei, prin donaţie, la data de 28.06.2007, un teren în suprafaţă de 500 mp., pe care cei doi soţi au început construirea unei case de locuit cu ajutorul părinţilor reclamantului şi ai pârâtului, care au contractat un credit la data de 21.05.2007, credit care a fost ulterior achitat, la data de 10.10.2008, din creditul contractat de către reclamant.

S-a mai arătat că faptul că creditul luat de părinţii pârâtului şi ai reclamantului a fost destinat construcţiei casei, reiese din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care cunoşteau acest fapt, precum şi din coroborarea datelor relativ apropiate la care a fost contractat creditul (21.05.2007) şi cel la care pârâta a obţinut terenul pe care s-a construit casa (28.06.2007), teren care aparţinuse până la acel moment fratelui acesteia.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că restul împrumutului acordat de către reclamant pârâţilor a fost utilizat de aceştia pentru achiziţionarea de materiale de construcţii şi plata contravalorii manoperei, sumele fiind ridicate de către pârâţi treptat, iar ulterior, la data de 23.02.2009, reclamantul a mai contractat un credit, în valoare de 54.889 lei, din care suma de 40.000 lei a fost virată pârâtului, cu titlu de împrumut, la data de 04.03.2009, potrivit extrasului de cont depus la dosarul cauzei (fila 31).

Prin urmare, s-a reţinut că din probele administrate în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că o mare parte a sumelor împrumutate de către reclamant au fost ulterior retransmise pârâţilor, deşi pârâta a negat că ar fi primit acele sume de bani (în timp ce pârâtul a recunoscut), instanţa apreciind ca fiind relevante sub acest aspect declaraţia naşei de cununie a celor doi pârâţi, de faţă cu care s-a discutat despre aceste sume de bani (filele 70-71), precum şi declaraţia unui funcţionar bancar, care a întocmit formalităţile pentru acordarea celui de-al doilea împrumut către reclamant (fila 69).

În acelaşi sens, s-a arătat că unul dintre martorii audiaţi a fost prezent în toamna anului 2008 - când reclamantul a contractat primul împrumut, la remiterea efectivă către pârâţi a unei sume de bani, al cărei cuantum nu se cunoaşte, toate aceste probe, coroborate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, formând convingerea instanţei că o mare parte din sumele luate ca împrumut de către reclamant au ajuns în cele din urmă la pârâţi, în vederea construirii casei de locuit.

Totodată, au fost înlăturate susţinerile pârâtei, potrivit cu care aceasta nu ar fi avut cunoştinţă despre aceste împrumuturi, ca fiind contrazise de declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au discutat cu aceasta despre sume sau chiar au fost de faţă la remiterea efectivă a unor sume de bani.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că la acel moment erau în vigoare dispoziţiile Codului familiei, care la art. 30 consacră expres principiul comunităţii de bunuri între soţi, precum şi faptul că aceştia răspund cu bunurile comune pentru toate datoriile contractate în timpul căsătoriei. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 35 din Codului familiei, „oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este că are şi consimţământul celuilalt soţ”, excepţiile ulterior prevăzute fiind de strictă interpretare.

Astfel, chiar şi în condiţiile - nedovedite în prezenta cauză, în care pârâta nu ar fi avut ştiinţă despre sumele împrumutate de către pârât de la reclamant, s-a arătat că există prezumţia instituită de lege că aceste sume au fost utilizate în comun de către ambii soţi, pentru nevoile căsătoriei, motiv pentru care, corelativ, şi obligaţia de restituire este una comună şi solidară.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la câştigurile obţinute de către soţi în perioada căsătoriei şi gradul de realizare în timp a construcţiei, ce reprezintă bun comun, instanţa a constatat că acestea nu pot forma obiectul analizei în prezentul cadru procesual, pârâţii, în măsura în care justifică un interes, urmând a realiza un partaj benevol sau judecătoresc, în cadrul căruia vor fi stabilite aceste elemente, întrucât datoria fiind una comună şi solidară, aceasta urmează a fi inclusă în masa partajabilă ca un pasiv, iar părţile sau instanţa vor stabili proporţia în care va fi suportată.

Raportat la aceste elemente, Judecătoria a constat că reclamantul şi-a probat susţinerile sale, dispunând admiterea în parte a acţiunii, cu consecinţa obligării pârâţilor la plata în solidar a sumei de 228.000 lei, cu titlu de împrumut nerestituit, iar relativ la cererea de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată, s-a reţinut că în cazul pârâtului H. G. - C. sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 din Codul de procedură civilă, acesta recunoscând pretenţiile reclamantului şi fiind de acord cu admiterea acţiunii.

Prin urmare, reţinând culpa procesuală a pârâtei A. N., instanţa a obligat-o doar pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de ½ parte din cheltuielile avansate de către reclamant, respectiv la plata sumei de 3.838 lei, constând în taxă de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.

Împotriva hotărârii anterior descrise a declarat apel pârâta A. N., cale de atac pe care Tribunalul Mureş a admis-o prin Decizia civilă nr. 371/18 septembrie 2014, în sensul schimbării în parte a soluţiei primei instanţe, prin eliminarea dispoziţiilor privind obligarea apelantei-pârâte la plata sumei de 228.000 lei în favoarea reclamantului, precum şi a celor de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, intimatul-reclamant a fost obligat la plata în favoarea apelantei-pârâte a sumei de 3.841,26 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă şi apel.

Pentru a decide în sensul arătat, Tribunalul a reţinut că în accepţiunea prevăzută de art. 32 lit. a) din Codul familiei, datoria contractată de unul dintre soţi va fi comună doar dacă a servit în mod efectiv la conservarea, întreţinerea sau valorificarea unor bunuri comune, însă edificarea unei construcţii noi sau efectuarea unor lucrări de finisare la o construcţie începută, în condiţiile în care nu s-a dovedit necesitatea efectuării acestora pentru conservarea construcţiei deja începute, nu poate fi calificată ca fiind un act de administrare a unor bunuri comune.

Prin urmare, s-a concluzionat că nu se poate susţine că suma împrumutată s-ar încadra în situaţia prevăzută la art. 32 lit. a) din Codul familiei.

În ceea ce priveşte verificarea incidenţei cazului prevăzut de art. 32 lit. b) din Codul familiei, respectiv, a împrejurării dacă împrumutul a fost sau nu contractat împreună de către cei doi soţi, instanţa de apel a arătat că în analiza acestui aspect trebuie determinat dacă:

1) suma a fost folosită pentru edificarea sau definitivarea imobilului proprietate comună – caz în care operează regula mandatului prezumat între soţi şi

2) dacă suma a fost folosită pentru alte scopuri, străine de comunitatea matrimonială – caz în care trebuie verificat dacă ambii soţi au participat la încheierea contractului de împrumut.

Astfel, relativ la primul aspect, Tribunalul a reţinut că suma de 228.000 lei solicitată de reclamant nu a fost investită în construirea casei de locuit, întrucât din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în primă instanţă reiese că în luna octombrie 2008 – data contractării primului împrumut, valoarea lucrărilor efectuate la imobilul comun era de 134.599 lei (conform susţinerilor pârâtei A. N.), respectiv 121.740 lei (conform susţinerilor pârâtului H. C.), iar în perioada octombrie 2008 şi până la despărţirea în fapt a părţilor, au fost efectuate lucrări în valoare de 1.998 lei (conform susţinerilor pârâtei A. N.), respectiv 61.160 lei (conform susţinerilor pârâtului H. C.).

De asemenea, s-a reţinut că martorii I. A. - L., S. R., P. F. şi U. D. - audiaţi în primă instanţă, confirmă contractarea creditelor de către intimatul reclamant, relevând doar purtarea unor discuţii între acesta şi fratele său în legătură cu remiterea unor sume de bani, fără a confirma efectiv că banii împrumutaţi au fost folosiţi integral sau cel puţin parţial la edificarea construcţiei.

În schimb, depoziţiile martorilor B. C., O. P. - A., B. T., A. V., F. I. - F. şi P. A. - S., conduc la concluzia că lucrările de construire au fost efectuate din banii ce proveneau din darul de nuntă şi din resursele proprii ale celor doi foşti soţi şi cu sprijinul substanţial al tatălui apelantei, iar probatoriul suplimentar administrat în apel - interogatoriile părţilor şi depoziţiile martorilor C. I. - A., R. I. - C., A. O. şi V. A.- J., vine în completarea celor reţinute din dosarul primei instanţe şi întăresc convingerea că suma de 228.000 lei menţionată de reclamant nu a fost utilizată pentru edificarea locuinţei.

Sub acelaşi aspect, s-a arătat că niciunul dintre martori nu a confirmat remiterea efectivă a vreunei sume de bani către apelanta A. N., iar martorul R. I. - C. a relatat faptul că în cursul anului 2009, pârâtul H. G. - C. a investit în amenajarea unui bar situat pe strada Sinaia, o posibilă destinaţie a sumei recunoscut a fi împrumutată de către acesta regăsindu-se în extrasele de cont ale firmei C. S.R.L.

Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că sumele recunoscut a fi împrumutate de pârâtul H. G. - C. nu au fost folosite pentru nevoile comune ale căsătoriei, astfel că urmează a se verifica dacă apelanta-pârâtă şi-a dat consimţământul pentru împrumutarea acestor sume de către fostul soţ pe perioada căsătoriei.

În acest sens, instanţa a reţinut că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată pe dispoziţiile art. 1576 din Codul civil, care reglementează contractul de împrumut, fără însă a prezenta un înscris doveditor al convenţiei pretins încheiate cu ambii pârâţi, din care să rezulte voinţa şi consimţământul pârâtei A. N. de a fi împrumutată.

Prin urmare, constatând incidenţa prevederilor art. 1191 din Codul civil, care consacră inadmisibilitatea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor, pentru dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte 250 de lei, Tribunalul a concluzionat că împrumutul recunoscut de pârâtul H. G. - C. nu îi este opozabil apelantei-pârâte A. N., din probele administrate în cauză nereieşind nici imposibilitatea morală a reclamantului de a preconstitui un înscris în ceea ce o priveşte pe aceasta, dat fiind atât cuantumul mare al sumei pretins împrumutate, cât şi faptul că relaţiile dintre cei doi foşti soţi nu au fost unele armonioase.

În fine, s-a constatat că niciunul din mijloacele probatorii administrate în cauză nu fac dovada existenţei unui contract de împrumut încheiat iniţial între foştii soţi şi părinţii pârâtului H. G. - C., reclamantul neprobând existenţa sau întinderea împrumutului, a faptului că banii ar fi fost folosiţi la edificarea locuinţei şi nici a consimţământului apelantei la contractarea acestui împrumut.

Prin urmare, în cauză nu se poate reţine caracterul comun al pretinsei datorii pe care cei doi foşti soţi ar fi avut-o la părinţii reclamantului, nefăcându-se dovada că prin plata sumei de 23.235,15 Euro, în data de 10.10.2008, reclamantul ar fi făcut, în condiţiile art. 1093 Cod civil, o plată pentru cei doi pârâţi.

Pentru motivele arătate, Tribunalul a admis apelul declarat de pârâta A. N. şi a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, înlăturând obligaţia de plată stabilită în sarcina acesteia.

Împotriva soluţiei anterior descrise a declarat recurs reclamantul, solicitând, prin invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, în principal – casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spere rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar – modificarea în parte a aceleiaşi decizii, în sensul menţinerii obligaţiei stabilite în sarcina pârâtei A. N..

În susţinerea cererii principale, recurentul a arătat că decizia instanţei de apel este lovită de nulitate relativă, în sensul prevederilor art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, întrucât nici minuta redactată cu prilejul deliberării şi nici dispozitivul nu cuprind calea de atac şi termenul în care aceasta poate fi exercitată (obligaţie impusă de prevederile art. 261 din Codul de procedură civilă), ci menţiunea că hotărârea este definitivă, iar prin privarea sa de întreaga durată de 15 zile a termenului de recurs i s-a cauzat o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. XIII/2007 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţiile Unite (pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii), pentru cazul neprevederii în dispozitiv a menţiunii referitoare la pronunţarea hotărârii în şedinţă publică.

Relativ la fondul cauzei, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât raportat la starea de fapt relatată prin acţiune, precum şi la probatoriul administrat, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 32 lit. a), b) şi c) din Codul familiei.

Astfel, s-a arătat că greşit a apreciat Tribunalul în sensul că, dată fiind valoarea împrumutului, nu se poate reţine că suma a fost folosită în acte de administrare a bunurilor comune, câtă vreme s-a dovedit că suma a fost predată celor doi soţi în tranşe, după cum ei înşişi au solicitat sumele de care aveau nevoie, în funcţie de lucrările ce urmau a le efectua.

De asemenea, greşit s-a apreciat că edificarea unei noi construcţii de către cei doi soţi nu reprezintă cheltuieli de administrare a bunurilor comune, în condiţiile în care procurarea unei locuinţe reprezintă chiar unul din scopurile căsătoriei, la fel cum greşit s-a reţinut şi că pârâta-apelantă nu a contractat împreună cu pârâtul-intimat, pe considerentul că prezumţia imposibilităţii morale a procurării dovezii scrise nu poate fi admisă şi faţă de apelantă, în contextul în care aceasta a garantat creditul luat de reclamant cu bunul ei propriu - respectiv terenul pe care s-a edificat casa, iar fratele ei şi soţia acestuia au depus la dosarul de credit o declaraţie conform căreia sunt de acord cu ipotecarea terenului, angajându-se şi că vor respecta obligaţia asumată de către pârâtă, ceea ce reprezintă tocmai o dovadă în sensul că relaţiile dintre părţi erau cele fireşti şi reale ale unor rude apropiate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată probatoriului administrat, în ceea ce priveşte destinaţia sumelor împrumutate, reţinând că nu s-ar fi dovedit faptul că suma de 23.235,15 euro, virată în contul părinţilor, a fost folosită la edificarea casei, aceasta fiind chiar valoarea pe care a constatat-o expertul că exista la momentul contractării de către recurent a primului credit, banii pentru începerea lucrării provenind din împrumutul anterior contractat de către tatăl său şi, respectiv, de către mamă şi fratele-pârât, în calitate de co-împrumutaţi.

În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia intimata-apelantă ar fi edificat locuinţa din resurse financiare proprii şi cu ajutorul părinţilor ei, recurentul a arătat că din declaraţiile martorilor la care se referă instanţa de apel rezultă numai că aceasta era cea care îi plătea pe muncitori, dar acest lucru nu înseamnă că banii proveneau din surse exclusiv proprii, câtă vreme nu a depus niciun înscris din care să rezulte că avea măcar posibilitatea de a dispune de sumele necesare ori faptul că părinţii săi ar fi avut posibilităţi materiale în acest sens, iar relativ la darul de nuntă, a reieşit din extrasele de cont depuse în apel că pârâta a redirecţionat sume de bani din acesta într-un cont deschis pe numele său la o altă bancă, fără cunoştinţa fostului soţ-pârât.

De asemenea, în legătură cu presupusele investiţii reţinute ca fiind efectuate în interesul unei afaceri personale, conform declaraţiei martorului R. I. - C., recurentul a arătat că acesta a văzut doar un imobil care se amenaja ca bar, însă nu s-a dovedit că sumele cheltuite în acest scop proveneau exclusiv de la intimatul-pârât.

În fine, recurentul a susţinut că din coroborarea întâmpinărilor intimatei cu răspunsurile la interogatorii şi cu declaraţiile martorilor audiaţi rezultă foarte clar că împrumutul a fost contractat de cei doi foşti soţi, că aceştia au primit suma cerută şi au folosit-o în scopurile obişnuite ale căsătoriei, relevant fiind şi faptul că întreaga stare de fapt a fost cercetată în dosarul penal constituit ca urmare a plângerii formulate de pârâta-intimată împotriva recurentului şi a martorei C. M., persoană care a fost de faţă la remiterea unei părţi din împrumut, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş a respins aceste plângeri, apreciind că nu sunt dovedite.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca neîntemeiate criticile invocate.

Astfel, relativ la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de apel, s-a arătat că din perspectiva dispoziţiilor art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, aceasta nu este justificată, recurentul nesuferind nicio vătămare prin neregularitatea invocată în privinţa cuprinsului dispozitivului deciziei atacate, întrucât necunoaşterea legii nu constituie un motiv pentru încălcarea acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a susţinut că argumentele recurentului nu pot fi primite, întrucât nu s-a făcut dovada faptului că suma pretins a fi fost împrumutată era o datorie comună, astfel că nu sunt întrunite cerinţele art. 32 lit. a) – d) din Codul familiei, iar în lipsa unui contract de împrumut pe care să-l fi semnat în calitate de debitoare, nu a existat un raport juridic obligaţional faţă de ea, nefiind posibilă dovedirea acestuia cu alte probe, în condiţiile în care în familie nu era o atmosferă armonioasă.

În plus, nu s-a dovedit că suma pretins a fi fost împrumutată se regăseşte în lucrările de investiţii făcute la imobilul bun comun, probatoriul administrat confirmând că edificarea acestuia a început în luna mai 2008, iar în septembrie 2008 se afla la stadiul de ridicat în roşu, acoperit şi cu tâmplărie de termopan exterioară montată, aceste lucrări fiind executate din banii proveniţi din darul de nuntă şi cu sprijinul părinţilor săi.

Examinând recursul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Critica invocată relativ la incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă nu este întemeiată, prevederile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă dispunând în sensul că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Din această perspectivă, se constată că reclamantul nu se află într-o atare situaţie, întrucât chiar declararea recursului confirmă faptul că acesta nu a suferit nicio vătămare de natură a determina anularea deciziei atacate, chiar dacă în cuprinsul dispozitivului acesteia nu s-a indicat calea de atac şi termenul în care aceasta putea fi formulată.

În plus, lipsa unor astfel de elemente din cuprinsul hotărârii judecătoreşti nu privează partea interesată de dreptul de a uza de calea de atac prevăzută de lege, aceasta nefiind acordată prin voinţa proprie a judecătorului, ci prin norme legale special edictate în acest sens, precum cele ale art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la 1865, incidente în cauză.

Prin urmare, Curtea nu a primit ca întemeiată această critică, neputându-se susţine că prin faptul că a beneficiat doar de o parte din durata termenului de recurs, reclamantul ar fi fost supus unei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, invocarea deciziei în interesul legii la care a făcut referire fiind străină de circumstanţele prezentei cauze.

În ceea ce priveşte criticile invocate prin raportare la motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 şi 8 din Codul de procedură civilă, se constată că acestea au fost doar formal indicate în cuprinsul memoriului de recurs, întreaga argumentaţie relevată fiind circumscrisă în fapt motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304, a cărui incidenţă urmează a fi examinată în continuare.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că instanţa de apel a denaturat starea de fapt confirmată prin ansamblul probelor administrate în cauză şi a înlăturat în mod greşit de la aplicare prevederile art. 32 lit. b) din Codul familiei, în conformitate cu care soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile ce au contractat împreună.

În acest sens, trebuie observat faptul că aceste obligaţii sunt comune pentru că legea le prezumă ca reprezentând un interes al căsniciei, astfel că, în sensul normei legale evocate, datoria este comună dacă a fost asumată împreună de către soţi, cerinţă care trebuie înţeleasă în sens larg, fiind îndeplinită nu doar atunci când soţii şi-au asumat obligaţia concomitent şi prin acelaşi act juridic, ci şi în situaţia în care obligaţia a fost asumată succesiv şi prin acte juridice diferite (după cum s-a decis în teoria juridică – Tratat de Dreptul familiei, Ion P. Filipescu, Editura ALL, Bucureşti 1993, pag. 177-178).

Astfel, s-a confirmat în cauză că între reclamant şi foştii soţi-pârâţi nu s-a încheiat un înscris constatator al convenţiei de împrumut pretins încheiate, iar prima instanţă a reţinut că este admisibilă probarea acesteia cu martori, ca o excepţie de la regula instituită prin art. 1191 alin. 1 din Codul civil, întrucât, date fiind relaţiile apropiate de rudenie dintre părţi, reclamantul s-a aflat în imposibilitatea morală de a-şi preconstitui o dovadă scrisă.

Sub acest aspect, Curtea a constatat că în mod greşit Tribunalul nu a primit respectiva probă şi în ceea ce o priveşte pe soţia-pârâtă, întrucât ceea ce se impune spre analiză, din perspectiva eventualei reţineri a unei imposibilităţi morale de preconstituire a probei scrise, nu sunt doar relaţiile dintre cei doi soţi la un moment ulterior încheierii convenţiei, care se pot deteriora în timp (precum s-a şi întâmplat, conducând la divorţ), ci în principal, raporturile dintre aceştia şi reclamant la momentul contemporan acordării împrumutului, pentru că el este cel care - dată fiind calitatea celor doi, de frate şi, respectiv, cumnată - trebuia şi putea să aprecieze dacă are sau nu garanţia încrederii reciproce, de natură a-l împiedica să le solicite încheierea convenţiei în formă scrisă.

Or, în condiţiile în care, astfel cum a reieşit din probatoriul administrat, părţile participau împreună la reuniuni familiale (sărbători, aniversări, botez), inclusiv în data de 14 februarie 2009 – la aniversarea zilei de naştere a reclamantului, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că principiul imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, în relaţiile dintre rude apropiate, nu ar fi aplicabil şi în privinţa pârâtei, pe motiv că relaţiile dintre foştii soţi nu au fost unele armonioase, neputând fi primit, din aceeaşi perspectivă, nici argumentul referitor la cuantumul sumei în litigiu, în condiţiile în care aceasta nu a fost predată într-o singură tranşă, ci treptat, pe măsura necesităţilor impuse de lucrările efectuate la imobilul construcţie bun comun.

Prin urmare, în acord cu cele reţinute de către prima instanţă, Curtea a constatat că proba cu martori a fost în mod corect admisă şi primită ca fiind elocventă pentru dovedirea împrumutului şi a cauzei acestuia, precum şi a modalităţii de acordare şi restituire, prin corelare cu înscrisurile depuse la dosar.

În acest context, verificând apărarea invocată de către intimata-pârâtă, în sensul că aceasta nu ar fi avut cunoştinţă despre împrumutul ce se pretinde a fi restituit de către ambii soţi (şi, prin urmare, nu ar fi vorba de o datorie comună), se constată că aceasta nu poate fi primită, fiind contrazisă de susţinerile majorităţii martorilor audiaţi în cauză, în special de către naşa lor de cununie, prezentă în iarna anului 2008 la o discuţie directă între reclamant şi pârâtă, cu privire la predarea unor sume de bani din creditul contractat la data de 10 octombrie 2008, ca şi de martora prezentă în toamna anului 2008, în prezenţa căreia s-a predat ambilor soţi „un teanc mare de bani” din acelaşi credit, dar şi de funcţionarul bancar care a întocmit formalităţile pentru contractarea de către reclamant a creditului din data de 23 februarie 2009 (filele 69-72 dosar fond).

De asemenea, spre aceeaşi concluzie conduce şi împrejurarea constând în garantarea de către intimata-pârâtă, cu bunul său propriu – terenul pe care s-a construit casa, chiar a creditului contractat de reclamant în data de 10 octombrie 2008, împrejurare ce îi infirmă, de altfel, şi apărarea invocată relativ la absenţa unei încrederi reciproce în relaţia de afinitate cu reclamantul, în acelaşi sens fiind şi declaraţia autentică pe care au dat-o în sprijinul aceluiaşi contract de credit fratele şi cumnata intimatei-pârâte (de la care dobândise prin donaţie terenul), cei doi exprimându-şi acordul cu privire la constituirea ipotecii şi promiţând, totodată, că în cazul reîntoarcerii bunului în patrimoniul lor, ca urmare a revocării donaţiei pentru survenienţă de copil, vor constitui ipotecă în favoarea băncii, pentru garantarea obligaţiei de restituire a creditului (fila 304, apel).

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia lucrările de construire ar fi fost efectuate din banii proveniţi din darul de nuntă şi cu sprijinul substanţial al tatălui pârâtei, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, martorii audiaţi confirmând în egală măsură şi sprijinul acordat de părinţii soţului-pârât, probatoriul confirmând, de asemenea, că ambii soţi au intermediat achiziţionarea materialelor de construcţie ori plata acestora şi a manoperei lucrărilor executate, ceea ce nu poate conduce, însă, la concluzia că respectivele operaţiuni ar fi fost efectuate din resursele proprii ale fiecăruia, în absenţa unor dovezi certe.

S-a mai confirmat în cauză, cum corect a reţinut instanţa de fond, că edificarea construcţiei a demarat cu bani proveniţi din creditul luat de părinţii pârâtului şi ai reclamantului la data de 21.05.2007, împrejurare ce reiese atât din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care cunoşteau acest fapt, dar şi din coroborarea datelor relativ apropiate la care a fost contractat creditul şi cel la care pârâta a obţinut terenul pe care s-a construit casa - 28.06.2007, respectiv, data emiterii certificatului de urbanism - 27.12.2007, în vederea obţinerii autorizaţiei de construire (eliberată la data de 19.08.2008).

Din perspectiva celor anterior expuse, Curtea a constatat că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia intimata-pârâtă nu ar fi avut cunoştinţă despre acest împrumut şi nu ar fi consimţit la contractarea lui, alături de fostul soţ-pârât, iar în acest context, plata efectuată de către reclamant la data 10.10.2008, pentru stingerea respectivului credit, se încadrează în prevederile art. 1106 şi 1107 alin. 1 din Codul civil, reprezentând o subrogaţie în drepturile creditorului iniţial.

De asemenea, se constată că este eronată şi reţinerea de către instanţa de apel a împrejurării conform căreia suma pretinsă prin acţiune ar fi fost folosită pentru alte scopuri, străine de comunitatea matrimonială, respectiv, în amenajarea unui bar de către fostul soţ-pârât, fiind irelevantă sub aspectul menţionat declaraţia martorului R. I. - C., care a relatat doar despre o vizită efectuată în cursul anului 2009, fără a preciza în concret perioada ori sursa finanţării respectivei investiţii, la fel cum este lipsită de suport probator şi evocarea unei posibile încorporări a sumelor împrumutate în patrimoniul firmei C. S.R.L.

În schimb, potrivit declaraţiei martorului A. V., cel care a efectuat lucrări de finisaj la construcţie în cursul anului 2009 (exterior şi parter interior), acestea s-au derulat în perioada martie - iulie 2009, când părţile nu erau separate în fapt şi au insistat pentru amenajarea parterului, întrucât doreau să se mute, iar la acel moment instalaţiile de gaz şi curent electric erau executate, împrejurare care confirmă, prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză şi în acord cu cele reţinute de către prima instanţă, că soţii-pârâţi au investit în amenajarea imobilului bun comun şi suma virată de către reclamant la data de 04.03.2009, din creditul contractat la data de 23.02.2009 (reclamanta arătând, prin acţiunea de divorţ, că separaţia în fapt a intervenit la data de 16.07.2009).

În ceea ce priveşte referirile la valoarea construcţiei din luna octombrie 2008, prin raportare la aprecierile personale ale celor doi pârâţi, Curtea a reţinut că acestea nu fac decât să confirme susţinerile reclamantului, relativ la utilizarea până la acel moment a sumei împrumutate de părinţii foştilor soţi din creditul pe care aceştia l-au contractat în data de 21.05.2007 şi pe care reclamantul l-a stins în data de 10.10.2008 prin plata sumei de 23.235,15 euro, în condiţiile în care, astfel cum a susţinut chiar intimata-pârâtă, lucrările de construcţie au început în luna mai 2008, iar în septembrie acelaşi an era ridicată în roşu, acoperită şi cu tâmplărie de termopan exterioară, montată.

Din perspectiva considerentelor anterior expuse, Curtea a reţinut incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, constatând că, raportat la starea de fapt confirmată prin ansamblul probator administrat, Tribunalul a înlăturat în mod greşit aplicabilitatea prevederilor art. 32 lit. b) din Codul familiei, în conformitate cu care soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile ce au contractat împreună, fiind legală sub acest aspect soluţia primei instanţe, care a concluzionat în mod corect că sumele predate de către reclamant foştilor soţi-pârâţi au fost utilizate în comun pentru nevoile căsătoriei, motiv pentru care, corelativ, şi obligaţia de restituire este una comună şi solidară.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul dedus judecăţii şi a modificat integral decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefiind întemeiat.

De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, s-a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a cheltuielilor de judecată suportate în calea de atac a apelului şi recursului, reprezentând onorariu avocaţial şi taxă de timbru (fila 61 apel, fila 19 recurs).