Evacuarea fostului sot trebuie sa fie intemeiata. Imposibilitatea convietuirii trebuie dovedita.

R O M Â N I A

CURTEA DE A P E L I A Ş I SECŢIA MINORI ŞI FAMILIE

DECIZIE NR. 65 Şedinţa publică de la 30 Aprilie 2009

Pe rol judecarea cauzei - Minori şi familie - privind pe recurentul D. N., domiciliat în V, str. (...) (...), . 265, . C, . 15, jud. V în contradictoriu cu intimata D. U., având ca obiect – divorţ – recurs împotriva deciziei civile nr. 176/A/19.11.2008 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i în dosarul civil nr(...).

La apelul nominal făcut în şedinţa publică lipsesc părţile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanţei că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 23 aprilie 2009, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi şi pentru a se depune la dosar concluzii scrise, instanţa a amânat pronunţarea pentru astăzi, 30.04.2009, când ulterior deliberării,

CURTEA DE APEL:

Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă 112 din 14 ianuarie 2008 J u d e c ă t o r i a V a s l u i a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta pârâtă D. U., cu domiciliul ales în V, la Cabinet de Avocat E. F.,(...), judeţul V, în contradictoriu cu pârâtul reclamant D. N., domiciliat în V, str. (...) (...), .265, . C, .15, judeţul V şi a desfăcut prin divorţ, din culpa pârâtului-reclamant, căsătoria părţilor încheiată la data de 05.03.1994, înregistrată la Primăria V, sub nr. 61/05.03.1994.

Instanţa a dispus ca reclamanta-pârâtă să revină la numele avut anterior căsătoriei, de ,,H.” şi a încredinţat reclamantei, spre creştere şi educare, minorii D. N. J., născut la data de 13.11.1998 şi D. E.-H., născut la data de 01.11.2002 şi l-a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească pensie de întreţinere lunară, în favoarea fiecărui minor, în cuantum de 41,5 lei, începând cu data de 14.03.2007 şi până la majorat.

S-au respins cererea reconvenţională şi cererea reclamantei-pârâte, privind atribuirea apartamentului proprietate personală şi evacuarea pârâtului-reclamant. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 05.03.1994 şi din căsătoria lor au rezultat minorii D. N.-J., născut la data de 13.11.1998 şi D. E.-H., născut la data de 01.11.2002.

Din depoziţia martorelor audiate la solicitarea reclamantei pârâte s-a reţinut că între soţi au apărut neînţelegeri, deoarece pârâtul reclamant manifesta o gelozie ieşită din comun, o suspecta pe soţie că are relaţii intime cu mai mulţi colegi de serviciu şi cu alte persoane, aceste bănuieli nefiind justificate. Ca urmare a acestui comportament el provoca scandaluri, însoţite de violenţe verbale la adresa soţiei, venea la locul ei de muncă şi-i provoca probleme, îi dădea nenumărate telefoane la serviciu şi o jignea. Martorele au asistat personal la conflicte între soţi, respectiv certuri de proporţii, ocazii cu care pârâtul reclamant o ameninţa pe soţie cu moartea. Acest comportament al pârâtului-reclamant a afectat-o psihic pe soţie, a creat un climat tensionat în familie şi a determinat-o să părăsească domiciliul comun, împreună cu copiii. S-a reţinut că pârâtul reclamant nu a avut un comportament violent fizic faţă de reclamanta pârâtă sau că el ar fi alungat-o din domiciliul comun.

Martorii audiaţi la solicitarea pârâtului reclamant nu au putut să contureze vreo culpă a reclamantei-pârâte, care să ducă la deteriorarea relaţiilor de familie. Astfel, mama pârâtului reclamant locuieşte la ţară şi nu are cunoştinţă de neînţelegerile dintre soţi, iar martorul I. N. E. a fost doar de două ori în casa părţilor şi nu a fost în măsură să relateze amănunte despre viaţa lor de familie.

Din probatoriul administrat în cauză s-a reţinut că relaţiile dintre părţi sunt grav şi iremediabil vătămate, din culpa pârâtului-reclamant, care nu şi-a îndeplinit obligaţia de sprijin moral şi material, a creat un climat necorespunzător în familie prin manifestările de gelozie exagerată şi nejustificată, a jignit-o pe reclamanta-pârâtă şi a ameninţat-o cu moartea.

În temeiul art. 40 al. 3 Codul familiei s-a dispus ca reclamanta pârâtă să revină la numele avut anterior căsătoriei, de „H.”.

La încredinţarea minorilor s-a avut în vedere că reclamanta-pârâtă, de la despărţirea în fapt a soţilor, s-a ocupat în exclusivitate de creşterea şi îngrijirea lor şi prezintă garanţii morale şi materiale, pentru a le asigura o dezvoltare corespunzătoare, fapt ce rezultă atât din declaraţiile martorilor cât şi din concluziile referatului de anchetă socială.

Pârâtul-reclamant, în schimb, a avut un comportament necorespunzător în prezenţa minorului N.-J. deoarece, aşa cum relatează martora J. M., a ameninţat-o pe soţie cu moartea. Mai mult, martora H. M. a relatat că minorii sunt speriaţi în prezenţa tatălui şi nu vor să meargă la el, dar sunt foarte ataşaţi de mamă.

În ce priveşte cererea reclamantei-pârâte, de a-i fi atribuit apartamentul proprietatea părţilor, cu evacuarea pârâtului-reclamant, s-a apreciat că atribuirea spaţiului de locuit unuia din soţi şi evacuarea celuilalt se pot dispune de instanţă atunci când se face dovada imposibilităţii convieţuirii, datorită comportamentului violent al unuia din ei, celălalt soţ nu are alt spaţiu de locuit iar faptele abuzive comise de soţul turbulent pun în pericol integritatea fizică şi morală a celuilalt soţ sau a copiilor.

În cauza de faţă, din probele administrate rezultă că între soţi există o stare tensionată, au avut loc neînţelegeri şi chiar scandaluri, dar nu a rezultat din relatările martorilor că pârâtul reclamant a agresat-o fizic pe reclamanta-pârâtă sau pe copii, nu s-au depus certificate medico-legale în acest sens şi nici nu a alungat-o din domiciliu.

Faptul că pârâtul-reclamant manifestă o gelozie exagerată şi nejustificată nu reprezintă un motiv suficient pentru a se dispune atribuirea spaţiului de locuit reclamantei, cu evacuarea pârâtului, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada că acesta ar avea un alt spaţiu de locuit, iar starea sănătăţii sale este precară, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar. Apartamentul părţilor este compus din trei camere, care ar putea fi împărţite între soţi şi - în acest mod - ar avea asigurat dreptul locativ fiecare din ei.

Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi şi – prin decizia civilă nr.176 A din 19 noiembrie 2008 – T r i b u n a l u l V a s l u i a respins apelul lui D. N. şi l-a admis pe cel al lui D. U.. Tribunalul a schimbat în parte hotărârea judecătoriei, în sensul că l-a obligat pe pârâtul D. N. să plătească lunar suma de câte 50 lei, pentru fiecare dintre minorii D. N. J. şi D. E. H., începând cu data de 14.03.2007 şi până la majoratul copiilor. Pârâtul D. N. a fost obligat să achite reclamantei D. U. suma de 59 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei. Pârâtul-apelant a fost obligat să achite reclamantei-apelante şi suma de 715 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Tribunalul a reţinut – în motivarea deciziei – că referitor la cheltuielile de judecată critica apelantei este întemeiată. Atât prin cererea de chemare în judecată cât şi cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei (fila 89 dosar fond) reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Dispoziţiile art. 274 alin.1 Cod procedură civilă prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu s-au cerut cheltuieli de judecată, deşi reclamanta a formulat cerere în acest sens. Prin urmare, pârâtul urmează să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată la fond, în sumă de 59 lei constând în taxe de timbru. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată nu a fost luată în calcul chitanţa nr. 62/31 martie 2008, deoarece poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii apelate (14.01.2008).

În ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere, tribunalul a constatat că instanţa de fond nu a avut în vedere veniturile realizate de pârât la data introducerii acţiunii. Pensia de întreţinere pentru cei doi minori a fost stabilită în raport cu veniturile pârâtului, respectiv pensia de invaliditate stabilită la data de 30.05.2006 care este de 249 lei, fără să se aibă în vedere indexările periodice ale pensiilor. Din adresa nr. 1490/333/29.09.2008 (fila 62 dosar apel) rezultă că venitul realizat de pârât în luna martie 2007 era de 305 lei. Urmează ca obligaţia de întreţinere datorată de pârât celor doi copii rezultaţi din căsătoria părţilor să fie stabilită conform art. 94 alin.3 din Codul familiei la 1/3 din această sumă, şi anume câte 50 lei lunar pentru fiecare copil începând cu data de 14.03.2007. Prin actele depuse la dosarul cauzei (în apel) nu s-a dovedit că pârâtul realizează şi alte venituri din activităţi private aşa cum susţine apelanta.

Critica referitoare la atribuirea folosinţei imobilului şi evacuarea pârâtului este neîntemeiată, a constatat tribunalul. Apartamentul în litigiu constituie bun comun al soţilor fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2626 din 31 august 2001, în timpul căsătoriei, fiind coproprietari.

Deşi din probele dosarului rezultă că relaţia dintre părţi este tensionată, pârâtul fiind o persoană geloasă şi cu un comportament violent faţă de reclamantă, cererea de evacuare a pârâtului şi atribuirea spaţiului de locuit reclamantei nu se justifică. Locuinţa care a constituit domiciliul conjugal al pârâţilor este formată din trei camere şi este posibil ca membrii familiei să folosească în exclusivitate câte o cameră, chiar dacă se păstrează în folosinţă comună dependinţele.

Faptul că părinţii pârâtului deţin un apartament care nu este locuit nu justifică evacuarea pârâtului din moment ce este coproprietar al imobilului în litigiu iar din probele dosarului nu rezultă că purtarea acestuia face imposibilă convieţuirea pentru reclamanta-apelantă.

Referitor la apelul declarat de pârâtul D. N., tribunalul a constatat că este neîntemeiat. Probele administrate în cauză conturează culpa exclusivă a pârâtului în deteriorarea relaţiilor de familie. Între soţi se consumau certuri şi scandaluri provocate de pârât pe fondul unei gelozii exagerate a pârâtului însă nejustificată. H. pârâtului şi violenţele fizice şi psihice exercitate asupra reclamantei au determinat-o pe aceasta să părăsească domiciliul comun, împreună cu cei doi copii şi să locuiască cu chirie, instanţa de fond în mod corect reţinând culpa exclusivă a acestuia în destrămarea relaţiilor de familie.

Cu privire la încredinţarea minorilor spre creştere şi educare, critica apelantului este neîntemeiată, a mai constatat tribunalul. Deşi din probele dosarului rezultă că apelantul este interesat de creşterea şi educarea copiilor, interesul celor doi minori este de a fi încredinţaţi spre creştere şi educare mamei, care s-a ocupat în permanenţă de copii, pe când pârâtul a avut în prezenţa acestora o comportare violentă faţă de mama lor şi minorii au asistat la certurile dintre părţi, provocate de către apelant.

Împotriva deciziei a declarat recurs D. N., invocând dispoziţiile articolului 304 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, pârâtul-reclamant arată că tribunalul a reţinut greşit situaţia de fapt, considerând eronat că dânsul ar fi violent verbal, că ar manifesta o gelozie exagerată şi i-ar fi provocat greutăţi intimatei la serviciu.

D. N. învederează că au fost apreciate greşit probele administrate şi că acţiunea reclamantei trebuia respinsă, deoarece nu a fost în nici un fel dovedită. Recurentul susţine că soţia nu i-a fost alături decât atât timp cât a fost sănătos şi a putut să o sprijine moral şi financiar, pentru a avansa în ierarhia socială. D. N. pretinde că reclamanta a început să-l trateze cu indiferenţă atunci când el s-a îmbolnăvit grav şi a părăsit domiciliul comun fără motiv întemeiat, intentând acţiune de divorţ, fără legătură cu comportamentul lui trecut sau prezent.

Recurentul arată că nu a avut un comportament necorespunzător în faţa minorilor şi că el prezintă garanţii materiale şi morale pentru a le asigura o dezvoltare corespunzătoare. Mai mult – învederează recurentul – spre deosebire de D. U. el are mai mult timp liber, pe care îl poate folosi la creşterea şi educarea copiilor.

Intimata D. U. a formulat întâmpinare, invocând nulitatea recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile articolului 304 punctele 1-9 Cod procedură civilă. Intimata învederează că recurentul nu invocă motive de nelegalitate a hotărârii tribunalului, ci critică aspecte de interpretare a probelor administrate. În legătură cu fondul pricinii, D. U. arată că hotărârea din apel este legală şi temeinică, reflectând o analiză completă a probelor administrate.

Recurentul nu a răspuns excepţiei nulităţii recursului.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, conform articolului 137 alineat (1) Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiată, pentru considerentele expuse în cele ce urmează:

C o d u l d e procedură civilă reglementează recursul ca pe o cale extraordinară de atac, ce nu poate fi exercitată decât în cazurile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în articolele 299-306. O obligaţie esenţială stabilită în sarcina celui care declară recurs este motivarea recursului, prin arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestor motive (articolul 302 indice 1 alineat 1 litera „c” Cod procedură civilă). Nu orice nemulţumire a părţii faţă de soluţia judiciară atacată poate constitui motiv de recurs, ci numai acele critici care se încadrează în punctele 1-9 ale articolului 304 Cod procedură civilă. Nemotivarea recursului ori prezentarea de motive care exced cadrului strict al articolului 304 Cod procedură civilă atrag sancţiunea procedurală a nulităţii recursului, potrivit alineatului (1) al articolului 306 Cod procedură civilă.

În speţă, D. N. nu a arătat motivele de nelegalitate a hotărârii tribunalului, limitându-se a invoca articolul 304 Cod procedură civilă. Din examinarea criticilor prezentate Curtea constată că niciuna nu se înscrie în punctele 1-9 ale articolului 304, toate argumentele prezentate de recurent vizând o pretins greşită stabilire a situaţiei de fapt, consecinţă a interpretării eronate a dovezilor administrate. Or, asemenea critici nu pot constitui motive de nelegalitate, punctul 11 al articolului 304 Cod procedură civilă (în care se încadrau, anterior modificării C o d u l u i d e procedură civilă) fiind abrogat prin OUG nr.138/2000.

Curtea de apel mai reţine că nu există motive de ordine publică, ce ar fi putut fi puse în discuţie şi din oficiu (conform alineatului 2 al articolului 306 Cod procedură civilă) şi – în aplicarea art.306 alineat (1) Cod procedură civilă – urmează să constate nulitatea recursului, menţinând decizia T r i b u n a l u l u i V a s l u i, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art.274 Cod procedură civilă.

Pentru aceste motive,

În numele legii,

DECIDE:

Constată nul recursul formulat de pârâtul D. N. împotriva deciziei civile nr.176/A din 19 noiembrie 2008 a T r i b u n a l u l u i V a s l u i, hotărâre pe care o menţine.

Obligă recurentul să-i plătească intimatei suma de 150 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 30 aprilie 2009.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

T. D. H. B. T. H.a

Grefier,

E. S.

Red.G.A.

Tehnored.C.M.

T r i b u n a l u l V a s l u i:

-H. O.

-B. B.

J u d e c ă t o r i a V a s l u i:

-N. F. E.

15.V.2009.-

2 ex.-