Erorile comise în timpul procedurii de naţionalizare atrag nulitatea titlului Statului Român asupra imobilului din litigiu

Curtea de Apel Timisoara - Sectia Civila/ Decizia nr.28 din 07.02.2008

S-a luat în examinare apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T împotriva sentinţei civile nr.2080/15.10.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosarul nr(...), în contradictoriu cu reclamantul-intimat H. Ş., având ca obiect Legea nr.10/2001.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, s-au prezentat reclamantul intimat, personal şi asistat de avocat B. S. şi consilier juridic E. B. în reprezentarea pârâtului apelant.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă după care, reprezentanta intimatului depune delegaţie avocaţială şi un set de fotografii pentru a demonstra starea de degradare a imobilului.

Nemaifiind cereri de formulat sau excepţii de invocat, instanţa acordă cuvântul în susţinerea apelului.

Reprezentanta apelantului solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei şi menţinerii dispoziţiei primarului.

Reprezentanta intimatului solicită respingerea apelului şi menţinerea hotărârii ca fiind legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată.

C U R T E A

În deliberare, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.2080/15.10.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosarul nr(...), s-a admis contestaţia formulată de reclamantul H. Ş. împotriva primarului municipiului T, dispunându-se anularea art.2 din Dispoziţia motivată nr.1385/27.04.2007 emisă de către pârât, cu consecinţa restituirii către reclamant, în natură, şi a cotei de ½ parte din imobilul înscris în CF 20908 T, nr.top.4868-4869/3/1, situat în T,(...). .1, cotă ce a aparţinut fostei soţii a reclamantului, H. B.

Instanţa de fond a constatat că imobilul evidenţiat în CF 20907 T, CF ind.20908, nr.top.4868-4869/3/I, situat în T,(...), . 1 a fost în proprietatea comună a reclamantului şi soţiei acestuia – H. B., fiind dobândit prin cumpărare, sub durata căsătoriei, în anul 1978.

Ulterior, în temeiul Decretului nr.223/1974, prin decizia nr.145/24.01.1984, o cotă de ½ din această proprietate a trecut în proprietatea statului, cu plată (în cazul soţiei reclamantului), iar cealaltă cotă de proprietate a fost naţionalizată fără plată (în cazul reclamantului).

După apariţia Legii nr.10/2001, prin notificarea nr.542/23.10.2001, reclamantul a revendicat în natură întregul apartament, însă prin dispoziţia nr.1385/27.04.2007 s-a dispus restituirea în natură doar a unei cote de ½ din această proprietate, cu argumentul că cealaltă cotă de ½, aparţinând soţiei reclamantului nu poate fi restituită întrucât aceasta nu a formulat notificare.

Tribunalul a constatat în continuare că art.2 din dispoziţie nu este în concordanţă cu normele Legii nr.10/2001, reţinând în primul rând că în dosarul administrativ de la Comisia de soluţionare a notificărilor, reclamantul a depus sentinţa de divorţ şi partaj, încă de la data de 08.04.2002, hotărârea judecătorească fiind emisă de Judecătoria Ţ. Dallas, statul Texas, SUA, hotărâre recunoscută în România prin sentinţa civilă nr.112/17.02.2003 a T r i b u n a l u l u i T i m i ş. În cuprinsul sentinţei de divorţ şi partaj s-a luat act în mod expres de tranzacţia încheiată de cei doi foşti soţi în privinţa împărţirii bunurilor comune, inclusiv a imobilului din litigiu, cota de proprietate a soţiei revenind în întregime, în natură, reclamantului.

S-a mai reţinut că, deşi este adevărat că hotărârea judecătorească străină a fost pronunţată şi recunoscută ulterior depunerii notificării, totuşi, art.23 din Legea nr.(...)-republicată prevede clar că actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor ce decurg din legea reparatorie, pot fi depuse până la data soluţionării notificării. Or, în faza administrativă de soluţionare a notificării, deci anterior soluţionării acesteia şi emiterii dispoziţiei motivate, reclamantul a depus toate dovezile necesare, inclusiv hotărârile judecătoreşti irevocabile care îi atestă dreptul de proprietate exclusivă asupra întregului imobil vizat a fi restituit.

Mai mult, în aceeaşi perioadă, s-a depus la dosarul administrativ şi declaraţia autentificată a fostei soţii a reclamantului, prin care aceasta arată că nu revendică imobilul din litigiu întrucât părţile s-au înţeles în cadrul partajului judiciar, însă nici această probă nu a fost luată în considerare de către comisia administrativă.

Prin urmare, dispoziţia contestată, respectiv art.2 al acesteia, este evident rezultatul ignorării dispoziţiilor art.23 din Legea nr. 10/2001 şi al evaluării eronate a probelor dosarului administrativ, astfel că în mod greşit nu s-a dispus şi restituirea celei de a doua cote de ½ către reclamant, cotă ce a aparţinut fostei sale soţii.

Totodată, tribunalul a mai adăugat că nu poate reţine apărările pârâtului potrivit cu care imobilul nu ar putea fi restituit în natură pentru că ar fi ocupat de chiriaşi, acest aspect neavând nicio relevanţă din perspectiva Legii nr.10/2001, câtă vreme proprietarul va fi obligat să observe dispoziţiile de protecţie ale chiriaşilor, reglementate prin O.U.G. 40/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, pârâtul primarul municipiului T, reiterând apărările formulate prin întâmpinarea depusă la tribunal şi susţinând că soluţia instanţei de fond este nelegală întrucât notificarea depusă de reclamantul – intimat nu putea viza decât o cotă de ½ parte din imobil, respectiv chiar cota acestuia, care a trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul Decretului nr.223/1974, în timp ce soţia reclamantului a fost despăgubită pentru cota ei de ½ parte.

Astfel, în opinia apelantului, reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită dosar pentru o cotă de ½ din imobil, aspect întărit şi de faptul că soţia reclamantului nu a formulat notificare, iar imobilul din litigiu este ocupat de către un chiriaş.

Totodată, apelantul a susţinut că nu prezintă nicio relevanţă depunerea de către reclamant, la dosarul administrativ, a sentinţei de divorţ şi nici a hotărârii de exequatur întrucât aceste documente au fost depuse după înregistrarea notificării şi în plus, soţii nu puteau tranzacţiona în cadrul partajului cu privire la un bun ce nu se mai afla în patrimoniul lor, ci în proprietatea Statului Român.

Curtea, analizând apelul declarat de pârât, prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea dispoziţiilor art.282 şi următoarele Cod procedură civilă raportat la art.296 Cod procedură civilă, va constata că acesta este întemeiat doar parţial.

În primul rând, Curtea va constata că este datoare să clarifice situaţia juridică privitoare la dreptul de proprietate al soţilor.

Din această perspectivă, probele administrate în cauză atestă foarte clar faptul că imobilul a fost achiziţionat de către reclamant în anul 1978, împreună cu soţia sa, în timpul căsătoriei acestora. Astfel, imobilul avea regim de bun, potrivit art.30 Codul familiei, ce se afla în coproprietate în devălmăşie şi nicidecum pe cote – părţi, cotele părţi urmând a fi eventual identificate doar în urma unui partaj voluntar sau judiciar, în urma desfacerii căsătoriei, potrivit dispoziţiilor art.36 Codul familiei.

Or, la data naţionalizării imobilului, în anul 1984, părţile erau căsătorite, astfel că Decretul nr.223/1974 a fost aplicat în mod defectuos, naţionalizându-se o J din imobil fără plată, respectiv o cotă de ½ parte care era inexistentă din punct de vedere juridic, în timp ce cealaltă J, respectiv cota fictivă de ½ a soţiei a fost naţionalizată cu plată. În aplicarea Decretului nr.223/1974, statul nu putea proceda în această manieră, decât eventual după ce ar fi încercat să ceară el însuşi partajarea bunurilor soţilor, ceea ce nu s-a întâmplat. În realitate, această partajare şi transformare a coproprietăţii în devălmăşie în coproprietate pe cote părţi s-a realizat doar în anul 2002, când a intervenit divorţul dintre reclamantul-intimat şi soţia sa, divorţ şi partaj ce au fost recunoscute şi executate şi în România, ca urmare a sentinţei de exequatur nr.112/2003 a T r i b u n a l u l u i T i m i ş, definitivă şi irevocabilă.

Consecinţa directă a acestor erori comise în timpul procedurii de naţionalizare atrag nulitatea titlului Statului Român asupra imobilului din litigiu, astfel că reclamantul şi soţia sa sunt consideraţi a fi proprietarii de drept ai imobilului din litigiu, în mod neîntrerupt, din anul 1978 – data achiziţiei imobilului de către aceştia şi până în anul 2002 – data divorţului şi partajului, moment în care reclamantul – intimat a dobândit proprietatea exclusivă, ca efect al hotărârii judecătoreşti de divorţ şi partaj, în acord şi cu dispoziţiile art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001-republicată.

Pe de altă parte, curtea va constata că restul motivelor de apel, care reprezintă practic o reiterare a motivelor de apărare indicate prin întâmpinare sunt la rândul lor nejustificate, tribunalul interpretând corect dispoziţiile art.23 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, curtea va constata la rându-i că, prin notificarea nr.542/23.10.2001, reclamantul a revendicat în natură întregul apartament, însă prin dispoziţia nr.1385/27.04.2007 s-a dispus restituirea în natură doar a unei cote de ½ din această proprietate, cu argumentul că cealaltă cotă de ½, aparţinând soţiei reclamantului nu poate fi restituită întrucât aceasta nu a formulat notificare.

În acest context, art.2 din dispoziţia motivată a Primarului nu este în concordanţă cu normele Legii nr. 10/2001, pentru că în dosarul administrativ de la Comisia de soluţionare a notificărilor, reclamantul a depus sentinţa de divorţ şi partaj, încă de la data de 08.04.2002, hotărârea judecătorească fiind emisă de Judecătoria Ţ. Dallas, statul Texas, SUA, hotărâre recunoscută în România prin sentinţa civilă nr.112/17.02.2003 a T r i b u n a l u l u i T i m i ş. În cuprinsul sentinţei de divorţ şi partaj s-a luat act în mod expres de tranzacţia încheiată de cei doi foşti soţi în privinţa împărţirii bunurilor comune, inclusiv a imobilului din litigiu, cota de proprietate a soţiei revenind în întregime, în natură, reclamantului.

Articolul 23 din Legea nr.10/2001-republicată prevede clar că actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor ce decurg din legea reparatorie, pot fi depuse oricând, până la data soluţionării notificării. Or, în faza administrativă de soluţionare a notificării, deci anterior soluţionării acesteia şi emiterii dispoziţiei motivate, reclamantul-intimat a depus toate dovezile necesare, inclusiv hotărârile judecătoreşti irevocabile care îi atestă dreptul de proprietate exclusivă asupra întregului imobil vizat a fi restituit.

Mai mult, în aceeaşi perioadă, s-a depus la dosarul administrativ şi declaraţia autentificată a fostei soţii a reclamantului-intimat, prin care aceasta arată că nu revendică imobilul din litigiu întrucât părţile s-au înţeles în cadrul partajului judiciar, însă nici această probă nu a fost luată în considerare de către comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte însă, curtea va constata un aspect ce a fost omis de către instanţa de apel, respectiv faptul că soţia reclamantului a obţinut o sumă cu titlu de despăgubire, ca urmare a aplicării în cazul ei a dispoziţiilor decretului de naţionalizare nr.223/1974, suma primită de aceasta în anul 1984 fiind de 4.730 lei. În această ipoteză, ca urmare a restituirii în natură a imobilului, în acord cu dispoziţiile art.12 din Legea nr.10/2001-republicată, persoana îndreptăţită este obligată să restituie entităţii deţinătoare, suma primită cu titlu de despăgubire, la momentul naţionalizării, în valoare reactualizată.

Prin urmare, doar sub acest aspect, curtea, în temeiul prevederilor art.296 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de pârâtul primarul municipiului T împotriva sentinţei civile nr.2080/15.10.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosar nr(...), pe care o va schimba în parte, doar în sensul că va obliga reclamantul – intimat H. Ş. să restituie pârâtului – apelant suma de 4.730 lei primită cu titlu de despăgubiri, în valoare reactualizată şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Va constata că nu sunt aplicabile dispoziţiile art.274 şi următoarele Cod procedură civilă întrucât intimatul – reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

 Admite apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului T, cu sediul în T, Bd. C.D.(...) nr.1, împotriva sentinţei civile nr.2080/15.10.2007 pronunţată de T r i b u n a l u l T i m i ş în dosarul nr(...).

Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că obligă reclamantul-intimat H. Ş., cu domiciliul ales în T, str.(...).(...) nr.30 – la avocat B. S., să restituie pârâtului-apelant suma de 4.730 lei cu titlu de despăgubiri, în valoare reactualizată.

Menţine în rest sentinţa. Fără cheltuieli de judecată. Definitivă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică din 7 februarie 2008.