Bunuri care nu sunt in tranzactie. Partaj suplimentar.

Împărţeala bunurilor comune ale soţilor printr-o tranzacţie încheiată în timpul procesului de divorţ. Admisibilitatea unui partaj suplimentar, pe cale judecătorească

C. civ., art. 1704

C. fam., art. 36

C. proc. civ., art. 271

Efectele tranzacţiei încheiate de soţi, în timpul procesului de divorţ, cu privire la anumite bunuri comune nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune, astfel încât este admisibilă acţiunea unuia dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale judecătorească, a bunurilor comune la care nu se referă tranzacţia.

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5599 din 10 decembrie 2001

Prin sentinţa civilă nr. 4582 din 12 aprilie 2001, Judecătoria Constanţa, a admis excepţia de inadmisibilitate şi a respins cererea formulată de reclamantă în temeiul art. 36 C. fam., prin care aceasta a solicitat împărţirea părţilor sociale deţinute de pârât la diferite societăţi comerciale la care este acţionar, precum şi a dividendelor pe care le-a obţinut în baza acestei calităţi. În motivare, instanţa a reţinut că nu mai pot fi formulate nici un fel de pretenţii cu privire la împărţeala bunurilor comune, deoarece părţile au încheiat o tranzacţie în cursul procesului de divorţ.

Prin decizia civilă nr. 1905 din 18 octombrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis apelul formulat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza spre judecare, cu motivarea că acţiunea este admisibilă, deoarece tranzacţia nu se referă la bunurile care fac obiectul judecăţii.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 253/C din 27 februarie 2001, a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia tribunalului şi a respins ca nefondat apelul, menţinând soluţia primei instanţe.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., pentru încălcarea esenţială a legii care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. În esenţă, se susţine că decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 969, art. 1704, art. 1709 şi art. 1710 C. civ., întrucât, din aceste dispoziţii legale, rezultă că forţa tranzacţiei încheiată de părţi poate fi invocată numai cu privire la bunurile pe care le-a avut în vedere, iar efectele ei nu se pot prelungi şi asupra altor bunuri, cum sunt cele a căror partajare a fost solicitată de reclamantă prin acţiune.

Recursul în anulare este fondat.

Prima instanţă şi instanţa de recurs au interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1704 C. civ., pe baza cărora şi-au motivat hotărârile.

Astfel, textul se referă, alternativ, la două ipoteze:

Prima ipoteză, în sensul că „tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început”, se regăseşte în speţă şi a fost rezolvată conform art. 271 C. proc. civ.

A doua ipoteză, în sensul că tranzacţia „preîntâmpină un proces ce poate să se nască” (art. 943, art. 945, art. 947, art. 1179 C. civ.), nu este însă aplicabilă în speţă.

În consecinţă, posibilitatea efectuării unui partaj suplimentar de bunuri comune este admisibilă, neexistând nici o prevedere legală care să-l interzică.

Prin urmare, respingerea acţiunii ca inadmisibilă este greşită, astfel încât recursul în anulare se va admite.