Dupa divort incepe sa curga termenul de prescriptie.

Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2356 din 1 octombrie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 7.245 din 14 mai 2009 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, s-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamanta C.C.C., în contradictoriu cu pârâtul C.A.C., privind obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 45.443 lei, îmbogăţire fără justă cauză, raportat la perioada anilor 1996 - 2002 şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă împotriva aceluiaşi pârât.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că potrivit sentinţei civile nr. 9511/23.08.2004, căsătoria încheiată între părţi la data de 26 mai 2002 a fost desfăcută prin divorţ, pe baza consimţământului ambilor soţi.

Din declaraţia martorei T.M., care a aflat despre cele declarate de la reclamantă, mobila de culoare negru cu verde se află în apartamentul pârâtului, anterior căsătoriei, însă a fost achitată cu banii de la nuntă şi că din aceiaşi bani s-a mai achiziţionat un robot de bucătărie şi un expresor de cafea, care existau în apartamentul pârâtului tot anterior încheierii căsătoriei.

A mai învederat instanţa de fond că potrivit răspunsului la interogator, în perioada căsătoriei, reclamanta a realizat venituri din salariu ca angajat a S.C. E.G., în perioada septembrie 2003 - august 2004, şi că în perioada mai 2002 - septembrie 2003 a câştigat cca. 200 - 300 lei/lună, câştiguri pe care nu le-a putut dovedi în vreun fel, arătând că la această valoare s-au ridicat şi cheltuielile sale strict personale.

Din adeverinţa de la dosar, rezultă că pârâtul a realizat în timpul căsătoriei venituri în sumă totală de 200.624 lei şi, în comparaţie cu veniturile realizate de reclamantă, câştigurile acestuia sunt substanţial mai ridicate.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada intrării bunurilor în patrimoniul soţilor, reclamanta indicând că au fost cumpărate în timpul căsătoriei TV şi video recorder „Sony” în valoare de 2.000 lei, expresor cafea 250 lei, robot de bucătărie 200 lei, mobilă cameră alb/gri 3.000 lei, fără să facă însă dovada existenţei acestora şi a faptului că ar fi fost achiziţionate şi cu contribuţia sa, singura dovadă pentru existenţa robotului de bucătărie făcându-o pârâtul, din care rezultă că un robot „Philips” a fost achiziţionat la data de 28 octombrie 2004, adică după desfacerea căsătoriei şi, prin urmare nu intră în masa bunurilor de partajat.

La interogatoriu pârâta a indicat că robotul de bucătărie este marca Moulinex, însă nu a depus înscrisuri doveditoare în acest sens, iar în ceea ce priveşte mobila alb/gri în valoare de 3.000 lei, ambii soţi au menţionat o mobilă de culoare negru-verde, nefăcându-se dovada existenţei bunului menţionat de reclamantă, în alt mod.

Instanţa de fond a mai reţinut faptul că nu s-a făcut dovada achitării cu banii strânşi de la nuntă a vreunui bun mobil, pe de o parte, martora Tulbure indicând că bunurile se aflau deja în locuinţa pârâtului la data încheierii căsătoriei, însă că ar fi fost achitate din banii obţinuţi cu ocazia nunţii, aceasta în contextul în care reclamanta a afirmat la interogatoriu că plata bunurilor nu s-a efectuat în rate, ci o singură dată, nedepunând înscrisuri ce să dovedească intrarea bunurilor în patrimoniul părţilor, în timpul căsătoriei.

Referitor la eventualele bunuri achiziţionate anterior căsătoriei, în perioada anilor 1996 - 2002, raportat la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de obligare a pârâtului la plata sumei de 45.443 lei, reprezentând contravaloarea bunurilor dobândite de părţi în timpul concubinajului, instanţa de fond a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă şi ţinând cont de dispoziţiile art. 274 Cod procedură civilă, raportat la principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 1419 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.

Prin decizia civilă nr. 224/A/2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta C.C.C., împotriva sentinţei civile nr. 7245 din 14 mai 2009, a Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a păstrat-o în întregime.

Analizând apelul promovat de apelanta C.C.C., prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, l-a respins, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de cererea de chemare în judecată, unde reclamanta a arătat că are un drept de creanţă asupra unor bunuri mobile şi imobile prin destinaţie, în declaraţia de apel, reclamanta schimbă obiectul cererii de chemare în judecată şi susţine că a dobândit împreună cu pârâtul în perioada concubinajului, fiecare un drept de proprietate pe cote părţi egal de 1/2 parte.

Tribunalul a apreciat că o asemenea cerere contravine dispoziţiilor art. 294 cod civil potrivit căruia în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.

Prin cererea formulată, reclamanta a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată cu privire la perioada concubinajului, dintr-o acţiune personală constând în dobândirea unui drept de creanţă într-o acţiune în realizare constând în dobândirea unui drept de proprietate pe cote părţi asupra unor bunuri. Ca urmare, tribunalul a respins ca inadmisibil acest motiv de apel.

În ceea ce priveşte excepţia dreptului la acţiune cu privire la dreptul de creanţă dobândit în perioada concubinajului, tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă, întrucât termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ. În speţă, căsătoria părţilor a fost desfăcută prin Sentinţe civilă nr. 9511/2004 pronunţată la data de 23.08.2004, irevocabilă la momentul pronunţării.

Acţiunea a fost înregistrată la prima instanţă la data de 3 iulie 2008, fără ca în speţă să se fi invocat vreun caz de întrerupere sau suspendare.

Este real că potrivit practicii judiciare pe timpul concubinajului de lungă durata cei doi concubini pot dobândi bunuri în coproprietatea, însă în speţă instanţa în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 6 Cod de procedură civilă judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. În speţă, aşa cum s-a menţionat, prima instanţă a fost sesizată cu stabilirea unui drept de creanţă, astfel că în apel nu se poate pronunţa asupra unei alte cereri. Ca urmare, tribunalul nu a mai analizat chestiunile legate de contribuţia reclamantei la dobândirea unor bunuri mobile şi nici la îmbunătăţirile aduse la apartamentul proprietatea exclusivă a pârâtului .

Cu privire la bunurile dobândite în timpul căsătoriei de cei doi foşti soţi, tribunalul a considerat, de asemenea, că apelul este nefondat. Astfel, din susţinerile reclamantei reiese că la momentul celebrării căsătoriei au fost acordate daruri manuale soţilor în valoare de 36.000 lei. Din această sumă a fost plătită masa 10.000 lei, iar diferenţa despre care reclamanta susţine că a fost folosită la plata unor bunuri cumpărate anterior nu a fost dovedită.

În acest sens martorul M.A. a afirmat că toate bunurile din apartamentul pârâtului au existat şi anterior căsătoriei şi au fost achitate din banii acestuia. Acelaşi aspect, cum că bunurile mobile din apartamentul pârâtului existau în apartament anterior încheierii căsătoriei a fost învederat şi de martora T.M.. Acest martor a mai arătat că ştie că mobila din apartamentul pârâtului a fost plătită cu banii de la nuntă, fapt cunoscut de la reclamantă cu care este prietenă. Acest aspect însă nu a putut fi coroborat cu alte probe care să conveargă spre această concluzie. În cazul cumpărării de bunuri mobile pe rate se încheie în acest sens un contract şi se stabilesc ratele, iar pentru plata ratelor de încheie un contract de credit. În cauză, reclamanta a arătat că bunurile mobile au fost plătite deodată, astfel că această susţinere se contrazice cu aceea potrivit căreia, cu suma de bani de 14000 lei din cei obţinuţi la nuntă s-au plătit restul de preţ pentru mobilă şi jaluzele.

În ceea ce priveşte autoturismul marca BMW, din probatoriul administrat în cauză a reieşit că anterior căsătoriei părţilor pârâtul a cumpărat un autoturism marca Ford Mondeo, autoturism care susţin ambele părţi a fost vândut în anul 2003. Cu privire la contribuţia reclamantei la dobândirea acestui autoturism, tribunalul a menţionat că această problemă nu se mai pune ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

În anul 2003, după vânzarea autoturismului Ford Mondeo, pârâtul a cumpărat un alt autoturism pentru suma de 12.500 Euro, autoturism achitat cu banii obţinuţi dintr-un credit bancar. Conform istoricului de plăţi, creditul a fost achitat în 12 rate lunare, iar la a 13-a rată s-a achitat anticipat. Deşi un număr de 10 rate au fost achitate în timpul căsătoriei, respectiv suma de 1818 Euro, tribunalul a învederat că reclamanta nu a făcut dovada că a contribuit la plata acestor rate, chiar dacă începând cu data de 30.09.2003 a lucrat ca şi încasator la E.G., salariul acesteia fiind foarte mic. În aceste condiţii, deşi autoturismul a fost dobândit în timpul căsătoriei, acesta are caracter de bun comun şi nu bun propriu al pârâtului, întrucât acesta a arătat că banii obţinuţi din vânzarea autoturismului Ford Mondeo au fost cheltuieli de reclamantă, contrar celor reţinute de prima instanţă referitoare la subrogaţia reală. Oricum, subrogaţia ar fi operat doar pentru o parte, pentru cealaltă parte bunul fiind comun. Cum din probatoriul administrat în cauză nu reiese contribuţia reclamantei şi nici existenţa posibilităţilor financiare ale acesteia, tribunalul apreciază că acest autoturism constituie bun comun dobândit cu contribuţia exclusivă a pârâtului, astfel că reclamanta nu este îndreptăţită la vreo sultă din preţul de vânzare obţinut de pârât.

În fine, în privinţa mobilei alb/gri, a robotului de bucătărie, a televizorului, video-recorderului şi a expresorului de cafea, tribunalul a arătat că martorii audiaţi au declarat că acestea existau în apartament la momentul căsătoriei părţilor, astfel că apelul a fost apreciat ca fiind nefondat.

Raportat la considerentele mai sus invocate, în baza dispoziţiilor art. 296 Cod de procedură civilă tribunalul a apreciat că apelul este nefondat, astfel că l-a respins şi a menţinut în întregime sentinţa atacată.

Apelanta fiind în culpă procesuală, în baza dispoziţiilor art. 274 Cod de procedură civilă a fost obligată să plătească intimatului cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 1000 lei.

Împotriva acestei decizii reclamanta C.C.C. a declarat recurs în termen legal solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii introductive aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că a trăit în concubinaj cu pârâtul din anul 1996 şi până în anul 2002, când s-a încheiat căsătoria, perioadă de timp în care părţile au dobândit prin contribuţie comună anumite bunuri cum sunt: autoturismul

marca Ford Mondeo în valoare de 25.482 lei; frigider şi maşină de spălat în valoare de 2.000 lei; mobilă şi jaluzele, 3 uşi interior în valoare de 20.000 lei; fotolii piele Mobexpert în valoare de 10.000 lei; tâmplărie termopan, uşa glisantă în valoare de 10.000 lei; uşă intrare, în valoare de 3.000 lei şi s-a organizat masa festivă de la celebrarea nunţii suportată de reclamantă n valoarea de 3.000 lei, astfel încât valoarea bunurilor dobândit în perioada concubinajului este de 90.886 lei.

În timpul concubinajului au fost economisite sume de bani în vederea achiziţionării unui apartament care, de altfel, a fost cumpărat în anul 1999 de câtre pârât, în timpul concubinajului reclamanta contribuind la reamenajarea acestuia, care a constat în: modificări ale structurii interioare, zugrăveli interioare, montare de faianţă, gresie bucătărie, în două băi, parchet, încălzire prin pardoseală, montare centrală proprie, geam termopan în toate camerele şi construirea a două balcoane.

Pentru realizarea acestor lucrări recurenta a efectuat lucrări de dirigenţie de şantier, a folosit maşina proprie, a supravegheat muncitorii pe o perioadă de 2 ani de zile şi a achiziţionat materiale de construcţii, astfel încât contribuţia sa se ridică la suma de 5.000 lei.

În timpul mesei festive de la celebrarea nunţii au fost acordate daruri manuale soţilor în valoare de 40.000 lei, iar din această sumă 12.000 lei au fost cheltuiţi pentru masa de nuntă, iar 14.000 lei au fost plătiţi pentru mobilă şi jaluzele.

În anul 2003 autoturismul Ford Mondeo a fost înstrăinat şi a fost cumpărat un autoturism marca BMW în valoare de 12.500 euro.

În timpul căsătoriei, părţile au dobândit următoarele bunuri comune: televizor şi videorecorder „Sony” în valoare de 2.000 lei; expresor cafea în valoare de 250 lei; robot bucătărie în valoare de 200 lei şi mobilă cameră alb/gri în valoare de 3.000 lei. Bunurile comune dobândite de părţi sunt în valoare d 25.473 lei, iar reclamanta are pretenţii la o sultă de 12.736,5 lei.

Conform practicii judiciare, în situaţia unui concubinaj de lungă durată, părţile dobândesc un drept de proprietate comună, pe cote părţi care urmează a se stabili de către instanţa de judecată.

Prin urmare, potrivit art. 468 Cod civil, amenajările şi manopera executată de reclamantă la imobilul pârâtului au fost încorporate imobilului, iar pentru valoarea acestor amenajări reclamanta are un drept de creanţă.

În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Pârâtul intimat C.A.C., prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, în consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei procesuale, pârâtul intimat a arătat că în mod corect instanţele de fond au reţinut că dreptul la acţiune al reclamantei cu privire la dreptul de creanţă dobândit în timpul concubinajului s-a prescris, având în vedere că desfacerea căsătoriei părţilor a devenit irevocabilă la data de 23 august 2004.

În privinţa darurilor manuale dobândite de soţi cu titlu de cadouri de nuntă, în valoare de 36.000 lei, aceasta a fost consumată de ambii soţi în timpul căsătoriei, o parte fiind folosită pentru acoperirea voiajului în luna de miere, iar o altă parte fiind cheltuită cu diverse alte împrejurări.

De altfel, din probele administrate nu a rezultat faptul că această sumă de bani a fost cheltuită pentru achiziţionarea unor bunuri mobile în timpul căsătoriei sau pentru achitarea diferenţei de preţ pentru bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei.

Din probele administrate, respectiv din declaraţiile martorilor rezultă că televizorul şi video-recorder marca „Sony”, expresorul de cafea şi robotul de bucătărie precum şi mobila de cameră alb/gri au fost dobândite de pârât anterior încheierii căsătoriei din proprii lui bani.

De altfel, autoturismul marca BMW a fost dobândit de pârât cu banii rezultaţi din vânzarea autoturismului proprietatea sa personală marca Ford, dobândit anterior încheierii căsătorie, astfel încât în virtutea principiului subrogaţiei reale cu titlu universal şi autoturismul marca BMW este tot bun propriu al pârâtului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

Astfel, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă faptul că reclamanta îşi exprimă nemulţumirile legate de calificarea unor bunuri ca fiind proprii ale pârâtului şi nu având caracterul de bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei, precum şi de stabilirea dreptului de creanţă referitor la valoarea bunurilor dobândite în timpul concubinajului.

Practic, prin aceste critici reclamanta recurentă doreşte reanalizarea probatoriului administrat în faţa instanţelor de fond de către instanţa de recurs şi reaprecierea stării de fapt de către instanţa de recurs ceea ce este inadmisibil având în vedre împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În mod corect tribunalul a analizat excepţia dreptului la acţiune cu privire la dreptul de creanţă solicitat de reclamantă reprezentând valoarea bunurilor dobândite în timpul concubinajului deoarece termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, respectiv de la data de 23 august 2004, dată la care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 9511/2004 a Judecătoriei Cluj-Napoca prin care s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor prin acordul lor.

Or, prezenta acţiune a fost înregistrată la data de 03.07.2008, după împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani.

Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ. potrivit căruia, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecăţii.

În acest sens, Curtea reţine că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat să se constate că în timpul concubinajului şi ulterior căsătoriei reclamanta şi pârâtul au dobândit prin contribuţie comună bunuri mobile şi imobile prin destinaţie asupra căruia reclamanta are un drept de creanţă, precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 45.443 lei pentru aportul adus de reclamantă în timpul concubinajului.

Prin urmare, prima instanţă a fost în mod legal sesizată doar cu cererea privind constatarea existenţei dreptului de creanţă al reclamantei, astfel încât în mod corect tribunalul a făcut aplicarea art. 294 alin. 1 C.pr.civ. potrivit căruia, în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, apreciind că reclamanta a schimbat obiectul cererii iniţiale prin cererea nouă făcută pentru prima dată în cadrul apelului având ca obiect constatarea dobândirii unui drept de proprietate pe cote părţi de către cei doi foşti soţi în perioada concubinajului.

Această din urmă cerere a fost reiterată şi prin memoriul de recurs motiv pentru care Curtea apreciază că este inadmisibilă deoarece reclamanta nu a înţeles să o depună în faţa primei instanţe în prezentul litigiu fiind incidente astfel prevederile art.316 raportat la art.294 alin.1 C.pr.civ.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul reclamantei întrucât în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. şi, în consecinţă, va menţine decizia atacată ca fiind legală.