Dreptul de creanţă al unui soţ rezultat din contractul de împrumut încheiat cu societatea comercială a celuilalt soţ. Natura actului juridic.

Prin încheierea nr.5141/13.05.2004 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr.4337/2002 a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului de a solicita obligarea pârâtei SC „D.” SRL, la restituirea banilor – bun comun investiţi în societate.

A admis în principiu cererea formulată de reclamantul D.R.G., în contradictoriu cu pârâta D.E.D..

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenientă D.E.D. în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a SC „D.” SRL în contradictoriu cu reclamantul pârât D.R.G..

S-a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, cu o cotă de 75% pentru reclamant şi 25 % pentru pârâtă următoarele bunuri : apartament situat în Constanţa, Bd. A.L. nr.104, bl.TS.15/II, sc.A, et.1, ap.1; apartament situat în Constanţa, str. S. nr.31, bl.V.1, sc.B, ap.28, bunuri mobile, autoturism marca Ford Explorer, autoturism marca Oltcit 12 TRS.

S-a constatat că părţile au un drept de creanţă asupra SC „D.” SRL în valoare de 266.612.178 lei, în proporţie de 75% pentru reclamant şi 25 % pentru pârâtă.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut că obiectul cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâta îl formează constatarea unui drept de creanţă faţă de această societate decurgând din împrumuturile acordate cu bani comuni.

Temeiul juridic invocat de către reclamant în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea dreptului de creanţă este art.111 Cod pr.civilă. Or, soluţia adoptată atât de doctrină cât şi de jurisprudenţă în privinţa acţiunii în constatare este aceea a imprescriptibilităţii acestei acţiuni.

Faţă de cele expuse, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a solicita obligarea pârâtei SC „D.” SRL la restituirea banilor – bun comun investiţi în societate.

Pentru a stabili masa bunurilor comune supuse împărţelii, instanţa a reţinut în primul rând acordul părţilor cu privire la caracterul de bun comun al apartamentelor situate în Constanţa, bl. A.L. nr.104, bl.TS 15/11, ap.1 şi respectiv Constanţa, str. S. nr.31, bl.V.L., sc.B, ap.28, a bunurilor mobile din cele două apartamente enumerate de reclamant în cererea introductivă, precum şi a autoturismului marca Oltcit 12 TRS.

În ce priveşte autoturismul marca Ford Explorer reclamantul a susţinut că acesta este bunul său propriu, fiindu-i donat de T.D. Articolul 301.3 Codul familiei, instituie o prezumţie relativă de comunitate, în temeiul căreia orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într-una din categoriile prev. de art.31 Codul familiei.

Pentru determinarea contribuţiei foştilor soţi la dobândirea şi conservarea bunurilor comune instanţa a procedat la interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri, martori şi interogatoriul părţilor.

Asupra capătului de cerere privind constatarea dreptului de creanţă a soţilor faţă de pârâta SC „D.” SRL instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză şi faţă de care nu s-au formulat obiecţiuni. Astfel, prin acest raport de expertiză se stabileşte că la data desfacerii căsătoriei dintre părţi,împrumuturile băneşti acordate societăţii de pârâta D.E.D. din banii comuni ai soţilor şi nerestituite acestora erau în sumă de 266.612.178 lei.

Împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâta reconvenientă D.D., iar Tribunalul Constanţa prin decizia civilă nr.497/19.09.2005, l-a respins ca nefondat.

Împotriva deciziei Tribunalului Constanţa a declarat recurs pârâta D.D., criticând soluţia ca fiind netemeinică şi nelegală, sub următoarele aspecte :

- pentru capătul de cerere privind constatarea dreptului de creanţă în raporturile cu SC „D.” SRL, competenţa în prima instanţă nu era a judecătoriei, ci a tribunalului, conform art.2 pct.1 lit.a Cod pr.civilă, fiind o cerere de sine stătătoare şi trebuia soluţionată de secţia comercială;

- greşit cele două instanţe au înlăturat incidenţele disp. art.7201 Cod pr.civilă referitoare la procedura prealabilă specifică proceselor comerciale evaluabile în bani, astfel că lipsa acestei proceduri conduce la inadmisibilitatea acţiunii;

- de asemenea cele două instanţe au reţinut cote diferenţiate de contribuţie asupra bunurilor ce intră în masa de împărţit, conform probelor cotele sunt egale. Astfel, rezultă că recurenta a fost încadrată în muncă pe timpul căsătoriei, intimatul nu a navigat permanent, iar în ultima perioadă familia se întreţinea din veniturile societăţii comerciale. De constatat este şi aportul unei persoane cu domiciliul în străinătate, care a contribuit la înfiinţarea, amenajarea şi dotarea societăţii comerciale.

Se mai învederează că recurenta, se ocupa de menaj şi îngrijirea copilului din căsătorie, iar intimatul făcea cheltuieli excesive, personale.

Examinând motivele de recurs şi verificând probele administrate, instanţa reţine că recursul este admisibil în parte.

Astfel, prin cererea principală reclamantul a solicitat partajarea bunurilor comune, compuse din bunuri mobile, autoturisme, două imobile şi un drept de creanţă corespunzător drepturilor ce compun masa patrimonială, drept rezultat din calitatea de comerciant a pârâtei (asociat unic al SC „D.” SRL), cu constatarea cotei majoritare a sa, la dobândirea bunurilor supuse partajului.

Criticile recursului privesc calificarea naturii juridice a cererii de partajare a dreptului de creanţă la societatea al cărei asociat unic este recurenta şi care reprezintă împrumuturi date societăţii din comunitatea de bunuri, precum şi cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.

Drept urmare, cererea de includere a unui drept de creanţă ce provine din veniturile familiei, nu poate fi calificată ca fiind litigiu comercial cu efectele procedurale menţionate numai pentru că împrumuturile ce compun creanţa au fost către o societate comercială a cărui asociat unic este recurenta.

Mai mult, cererea de includere în masa partajabilă a dreptului de creanţă este o cerere accesorie în cadrul cererii principale, iar potrivit art.17 cod pr.civilă, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente a soluţiona cererea principală.

Analizând separat cererea având ca obiect constatarea existenţei unui drept de creanţă, sub aspectul naturii juridice a acţiunii, se reţine că nu ne aflăm în prezenţa unui act sau fapt comercial instituit de dreptul comercial, ci de un act juridic civil de împrumut a unei sume de bani din patrimoniul comun al soţilor, dat cu împrumut către o societate comercială a unuia dintre soţi. Totodată, raportul juridic ce a stat la baza dreptului de creanţă, s-a născut între persoane ce nu au calitatea de comercianţi şi un comerciant – situaţie care nu are caracterul unei operaţiuni comerciale.

Faţă de această calificare, celelalte critici nu vor fi analizate, întrucât atât cele două instanţe, cât şi instanţa de recurs a constatat caracterul civil al dreptului de creanţă pretins şi care face parte din patrimoniul comunitar al soţilor.

Prin urmare, criticile faţă de natura juridică a dreptului de creanţă, urmează a fi înlăturate. Instanţa de fond şi apel au respins corect, atât procedura specifică dreptului comercial, excepţia de prescripţie a dreptului reclamantului, cât şi inadmisibilitatea cererii, pentru acest capăt de cerere.

Referitor la contribuţia soţilor în achiziţionarea bunurilor comune, din ansamblul probator administrat, instanţa va reduce cota contribuţiei majoritare a intimatului reclamant de la 75% la 60%, cu motivarea că recurenta a avut la rândul său un aport la dobândirea bunurilor, ca efect al activităţii salariale desfăşurate în perioada sezonieră, cât şi în cadrul societăţii comerciale, alături de participarea la muncă în gospodărie şi creşterea copilului, chiar dacă era ajutată de o persoană angajată.

Mai mult şi intimatul a întrerupt navigaţia şi a lucrat alături de recurentă în societatea acesteia, unde veniturile erau reduse faţă de cele din navigaţie.

Referitor la înfiinţarea societăţii SC „D.” SRL, recurenta a susţinut că a fost ajutată de o persoană străină, aport pe care intimatul reclamant nu îl contestă, ci dimpotrivă, recunoaşte două tranşe de câte 5.000 şi respectiv 7.000 dolari primite de la un terţ de către recurentă, dar nu ştie dacă toată sumă a fost folosită pentru firmă.

Faţă de considerentele de mai sus, în baza art.312 alin.1 cod pr.civilă, instanţa va admite recursul, va modifica decizia tribunalului în sensul că va admite apelul, va schimba în parte încheierea apelată şi va constata că reclamantul D.R.G. are o cotă de contribuţie la dobândirea bunurilor comune de 60%, iar pârâta D.D. are o cotă de contribuţie de 40% în achiziţionarea bunurilor.

Va menţine restul dispoziţiilor încheierii judecătoriei.

Decizia civilă nr.37/FM/29.09.2006