Drept de retentie- nu poate fi recunoscut in lipsa posesiei imobilului

Dosar nr(...)

(1019/2009)

R O M A N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ş T I - SECŢIA A III A CIVILĂ

ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1013

Şedinţa publică de la 11 iunie 2009

Curtea constituită din :

PREŞEDINTE - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

JUDECĂTOR - (...) (...)

GREFIER - (...) (...)

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunţarea recursului declarat de recurenta-reclamantă E. N., împotriva deciziei civile nr.745 A din 14.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a V a Civilă, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul-pârât D. N..

E. are ca obiect – acţiune în constatare.

Dezbaterile cauzei au avut loc în şedinţa publică de la 04.06.2009, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părţilor să depună note scrise şi în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunţarea la 11.06.2009, hotărând următoarele:

C U R T E A ,

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 31.07.2007, reclamanta E. N. a chemat în judecată pârâtul D. N. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună constatarea dreptului de retenţie asupra apartamentului ce a constituit domiciliu comun şi obligarea pârâtului de a recunoaşte dreptul său de retenţie, arătând că prin decizia nr.2701/23.11.1999 a Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I, definitivă şi irevocabilă, pârâtul a fost obligat să-i plătească suma de 45.736.950 lei vechi cu titlu de sultă.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.111 Cod de procedură civilă şi 1075 Cod civil.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, decizia civilă nr.2701 a Curţii de A P E L B U C U R E Ş T I, pronunţată în dosarul nr.3076/1999.

La data de10.10.2007 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare pârâtul a arătat, referitor la capătul întâi al cererii, că acesta este inadmisibil faţă de dispoziţiile art.111 Cod de procedură civilă, deoarece reclamanta are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului, astfel că îi este interzisă calea unei acţiuni în constatare. De asemenea, a mai precizat că acest capăt al cererii apare ca fiind şi nefondat, în condiţiile în care obligaţia de plată este doar morală, iar nu legală, dreptul material la executare silită fiind prescris, iar imobilul nu mai este în detenţia reclamantei întrucât a fost evacuată din acesta. Pârâtul a solicitat respingerea capătului doi al cererii, cu aceeaşi motivaţie.

La termenul din data de 15.10.2007, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a precizat că obiectul acţiunii este constatarea existenţei dreptului de retenţie, prevăzut de art.508, 1614, 1570, 1610 Cod Civil. La acelaşi termen instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ridicată de pârât motivat de faptul că dreptul de retenţie nu are o existenţă de sine stătătoare în dispoziţiile Codului civil, avându-se în vedere, totodată, precizarea obiectului cererii, motivarea în fapt şi în drept a acesteia, coroborat cu faptul că la calificarea unei cereri de chemare în judecată trebuie să se ţină cont de scopul urmărit de parte şi nu de modul în care este formulată aceasta.

Prin sentinţa civilă nr.11230/17.12.2007, Judecătoria sectorului 3 B a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.

Instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 11304/30.10.1998 a Judecătoriei sectorului 6 B s-a dispus sistarea stării de codevălmăşie, atribuindu-se pârâtului D. N. acest imobil, cu obligarea la plata unei sulte.

Prin decizia nr.56/2004 a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ş t i s-a dispus evacuarea reclamantei E. N. din imobilul situat în(...), (...) 1, se.5, .2, sector 6, pentru lipsa titlului locativ.

Instanţa de fond a apreciat că dreptul de retenţie este un drept real în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acestui bun. Acest drept funcţionează numai cât timp bunul se află la detentor, după pierderea detenţiei, prin restituirea lucrului, dreptul de retenţie încetează.

S-a avut în vedere de către prima instanţă şi faptul că prin procesul verbal încheiat la data de 17.07.2007 în dosarul de executare nr.27/2007 al BEJ T. E., s-a procedat la evacuarea reclamantei din imobilul situat în(...), (...)1, .5, . 2, . 68, sector 6.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca bunul să se mai afle la detentor, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta E. N., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.

În motivarea apelului, apelanta reclamantă a criticat sentinţa apelată, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că dreptul de retenţie este condiţionat de dreptul de detenţie asupra bunului. Legal, dreptul de retenţie este în corelaţie cu obligaţia de a restitui o suma de bani (sau un alt bun). Instanţa de fond nu a făcut distincţie între restituirea de bunăvoie a bunului (reţinut) şi restituirea silită a acestuia.

Apelanta a mai susţinut că bunul imobil a fost preluat de pârât prin executare silita, ilegal. Ca urmare, instanţa de fond nu a reţinut corect situaţia de fapt. De asemenea, apelantul a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit în sensul că dreptul de retenţie încetează prin evacuarea silita a reclamantei. Legal, dreptul de retenţie nu se mai justifică la momentul achitării obligaţiei - în speţă - la data plăţii sultei care nu a fost plătită de fostul soţ până în prezent.

Prin decizia civilă nr.745/A/14.05.2008, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă. Instanţa de apel, calificând acţiunea reclamantei ca fiind una prin care se urmăreşte constituirea unui drept de retenţie (pentru că reclamanta nu invocă un drept existent pe care să îl constate instanţa), a reţinut că pârâtul are o datorie bănească faţă de reclamantă - suma de bani echivalentă cu contribuţia la achiziţionarea apartamentului. Ca o asigurare a plăţii creanţei, se poate institui in favoarea creditorului un drept de retenţie a bunului, urmând ca dreptul sa înceteze la plata sumei de bani. Dar dacă bunul nu se mai află in posesia creditorului, acest drept nu mai poate fi constituit (pierderea posesiei prin executare silită a unei hotărâri nu este una ilicita, astfel că nu se poate reveni asupra situaţiei create prin săvârşirea actelor de executare).

În ce priveşte decizia Curţii de Apel nr.844/2004, prin care s-au respins pretenţiile pârâtului privind lipsa de folosinţă a apartamentului, Tribunalul a apreciat că aceasta nu constată si nici nu constituie un drept de retenţie, ci in lipsa acestui drept motivează soluţia pe acceptarea în fapt, de bunăvoie, de către pârât a situaţiei de reţinere a bunului de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta E. N., criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel şi instanţa de fond au apreciat că dreptul la retenţie nu se poate institui întrucât posesia asupra apartamentului a fost pierdută prin executarea silită, evacuarea fiind ilegală, cu forţa.

Instanţele de fond şi de apel au făcut confuzie între pierderea posesiei de bunăvoie, ceea ce este echivalent cu renunţarea la dreptul de retenţie, cu pierderea posesiei în mod ilegal, forţat. În cazul de faţă, potrivit susţinerilor recurentei, pierderea posesiei s-a efectuat forţat de executor şi poliţie.

Recurenta reclamantă a precizat că nu a renunţat la dreptul de posesie, respectiv la dreptul de retenţie.

Recurenta a solicitat repunerea în termen, întrucât hotărârea a fost comunicată la adresa pe care a avut-o pe buletin, deşi a fost evacuată din această locuinţă. Deşi a înştiinţat instanţa că nu mai locuieşte la adresa iniţială, comunicarea s-a făcut la aceeaşi adresă.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

La data de 2.06.2009, intimatul D. N. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, motivat de faptul că adresa la care a fost comunicată hotărârea este cea a domiciliului recurentei şi este cea indicata de către recurentă ca fiind cea de corespondenţă, astfel că nu se poate invoca propria turpitudine pentru a justifica necomunicarea deciziei la adresa reşedinţei recurentei.

Mai mult de atât, intimatul a apreciat că, de la data de 16.07.2008, recurenta putea lua cunoştinţă de decizia recurată.

Intimatul a solicitat anularea recursului, în principal, ca netimbrat, în condiţiile în care recursul nu va fi timbrat. În subsidiar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca tardiv declarat, urmare a respingerii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului.

În terţiar, dacă se consideră că recursul timbrat este declarat în termen, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, deoarece nu se poate institui un drept de retenţie asupra unui bun a cărui posesie recurenta a pierdut-o în urma unei proceduri legale (executarea silită) realizată ca urmare a emiterii unei hotărârii judecătoreşti ale cărei efecte nu pot fi infirmate prin emiterea unei hotărâri de instituire a unui drept de retenţie.

În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.

Întrucât recurenta reclamantă a depus la primul termen de judecată taxele de timbru la care a fost obligată, nu s-a mai impus discutarea excepţiei de netimbrare a recursului.

Curtea, cu privire la excepţia declarării tardive a recursului, a constatat că, prin cererea de apel, apelanta reclamantă şi-a indicat domiciliul în B,(...), (...)1, . 4, . 2, . 56, sector 6, adresă indicată şi pe plicul cu care a fost expediată cererea de apel. Cu toate acestea hotărârea pronunţată în apel a fost comunicată apelantei la adresa din B,(...), (...)1, . 5, . 2, . 68, sector 6, fiind astfel comunicată greşit la scara 5 în loc de scara 4 şi respectiv apartamentul 68 în loc de 56. Cum decizia din apel a fost comunicată la altă adresă decât cea indicată în cererea de apel, Curtea a constatat în termen recursul declarat de recurenta reclamantă şi în consecinţă a respins excepţia de tardivitate a declarării recursului ca nefondată.

În ce priveşte fondul recursului, Curtea reţine următoarele:

Orice persoană care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva poate să reţină acel bun şi, deci, să refuze restituirea până ce i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv.

Dreptul de retenţie, reglementat expres de dispoziţiile Codului civil, pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai largă, fiind recunoscut oricărui deţinător al unui bun, ca un drept real de garanţie, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.

În cauza de faţă, Curtea reţine că prin decizia civilă nr. 2701 din 23 noiembrie 1999, în urma admiterii recursului, intimatul D. N. a fost obligat la plata către recurenta reclamantă a sumei de 45.736.950 lei cu titlu de sultă.

Prin decizia civilă nr. 56 din 15 decembrie 2003, T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i secţia a V-a civilă, a dispus, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi pasive, ca neîntemeiate, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile solicitate pentru luna ianuarie 2000 şi în consecinţă, a dispus admiterea în parte a acţiunii, obligarea pârâtei E. N. la plata către reclamantul D. N. a sumei de 103.890.838 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul situat în B,(...), (...) . 5, . 2, .6 pentru perioada februarie 2000 – ianuarie 2003. Prin aceeaşi decizie au fost compensate creanţele reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 54.885.702 lei, a obligat pârâta, ca urmare a compensării la plata către reclamantă a sumei de 54.885.702 lei despăgubiri civile şi a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în B,(...), (...) . 5, . 2 sector 6 pentru lipsa titlului locativ.

Prin decizia civilă nr. 844 din 26 octombrie 2004, Curtea de A P E L B U C U R E Ş T I secţia a III-a civilă a admis recursul declarat de recurenta pârâtă E. N. împotriva deciziei sus-menţionate, a modificat în parte decizia în sensul respingerii capetelor de cerere referitoare la contravaloarea lipsei de folosinţă şi compensarea creanţelor reciproce, menţinând celelalte capete de cerere.

În baza acestor hotărâri s-a procedat la executarea silită, prin executor judecătoresc, respectiv la evacuarea recurentei reclamante E. N. din imobilul situat în(...), (...)1, .5, . 2, . 68, sector 6, dovadă procesul verbal din 17 iulie 2007 încheiat de BEJ T. E..

Având în vedere hotărârile sus-menţionate şi modul în care s-a procedat la evacuarea recurentei reclamante, Curtea apreciază ca nefondată susţinerea acesteia în sensul că evacuarea sa s-a făcut în mod ilegal.

Faţă de consideraţiile expuse mai sus, în sensul că dreptul de retenţie poate fi recunoscut doar deţinătorului bunului, şi cum la data la care reclamanta a formulat cererea de acordare a dreptului de retenţie asupra imobilului situat în(...), (...)1, .5, . 2, . 68, sector 6 aceasta nu mai avea posesia acestuia, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, găsind neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocat de recurentă, urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă E. N. împotriva deciziei civile nr.745/A/14.05.2008, pronunţată de T r i b u n a l u l B u c u r e ş t i - Secţia a V-a Civilă, în dosarul nr(...), în contradictoriu cu intimatul pârât D. N..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică din 11 iunie 2009.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR