Despre urmarirea bunurilor destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti.

Regimul matrimonial reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi şi cele dintre soţi şi terţi cu privire la bunurile şi datoriile soţilor.

Probleme dificile de drept civil

Codul civil reglementează trei regimuri matrimoniale între care soţii pot alege (regimul comunităţii legale, regimul comunităţii convenţionale şi regimul separaţiei de bunuri) şi un corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soţi şi dintre soţi şi terţi, oricare ar fi regimul matrimonial concret ales (regimul primar imperativ).

1. Valorificarea bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi în cazul comunităţii legale

Regimul comunităţii legale este reglementat de art. 339 şi urm. Cod civil şi preia, în mare măsură, reglementarea anterioară prevăzută în Codul familiei. Astfel, patrimoniul fiecărui soţ cuprinde cel puţin două mase distincte de bunuri, respectiv (a) bunuri comuni şi (b) bunuri proprii.

Bunurile comune sunt, potrivit art. 339 Cod civil, bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul comunităţii legale. Bunurile soţilor sunt prezumate a fi comune, fiind sarcina celui interesat să facă dovada contrarie în condiţiile art. 343 Cod civil. O particularitate există în ceea ce priveşte veniturile din muncă şi cele asimilate acestora în sensul că, potrivit art. 341 Cod civil, acestea sunt bunuri comune indiferent de momentul încasării acestora cu condiţia ca temeiul încasării lor să fie o creanţă născută în timpul comunităţii legale.

Bunurile proprii ale soţilor sunt enumerate în art. 340 Cod civil. De asemenea, sunt bunuri proprii cele dobândite de oricare dintre soţi anterior comunităţii convenţionale, astfel cum rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 339 Cod civil.

Cu titlu de principiu, creditorii proprii ai unui soţ vor urmări bunurile proprii, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, aceştia vor solicita partajarea bunurilor comune în limita restului de creanţă. Bunurile astfel partajate devin proprii.

Prin excepţie, unele bunuri proprii nu pot fi urmărite de către creditori sau de către anumite categorii de creditori, acestea fiind insesizabile total sau parţial, absolut sau relativ.

O astfel de excepţie este în cazul bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri.

În acest caz, există trei categorii de creditori, respectiv (a) creditorii proprii ai soţului care exercită o profesie pentru creanţe născute în legătură cu aceasta, (b) creditorii proprii ai soţului care exercită o profesie pentru creanţe care nu sunt născute în legătură cu aceasta şi (c) creditorii comuni ai soţilor

În ceea ce priveşte categoria creditorilor proprii soţului care exercită o profesie pentru o creanţă izvorâtă din activitatea sa profesională, în cazul în care bunurile afectate profesiei sunt bunuri proprii, aceştia urmează să urmărească doar bunurile afectate profesiei, nesuportând concursul celorlalţi creditori personali ai soţului, conform art. 2324 Cod civil.

Potrivit art. 340 lit. c) teza finală Cod civil, bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi nu sunt bunuri proprii, ci comune dacă sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri. Prin urmare, în ipoteza în care un soţ afectează anumite bunuri comune exercitării profesiei, bunurile afectate profesiei îşi păstrează calitatea de bunuri comune, deci este aplicabil art. 353 alin. (1) şi (2) Cod civil, care prevede subsidiaritatea urmăririi bunurilor comune pentru datoriile proprii.

Având în vedere şi prevederile art. 2324 alin. (4) Cod civil, potrivit cărora bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă, în această situaţie, subsidiaritatea urmăririi bunurilor comune pentru datorii proprii se aplică la masa patrimonială afectată pentru exercitarea profesiei, iar nu la întreg patrimoniul soţului urmărit.

În ambele situaţii (bunuri proprii afectate exercitării profesiei şi bunuri comune afectate exercitării profesiei) în eventualitatea în care creanţa este mai mare decât valoarea masei patrimoniale afectate profesiei, creditorul în discuţie nu va putea urmări celelalte bunuri proprii sau solicita partajul celorlalte bunuri comune.

Şi în cazul creditorilor proprii ai soţului care exercită o profesie pentru creanţe care nu sunt născute în legătură cu aceasta sunt aplicabile prevederile art. 2324 alin. (4) Cod civil, în sensul că bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege nu pot fi urmărite de alţi creditori decât cei ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.

Prin urmare, afectarea unor bunuri proprii sau comune de către soţul care exercită o profesie are ca efect reducerea gajului general al creditorilor care au creanţe care nu sunt născute din exercitarea acelei profesii. Desigur, dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate exercita acţiunea revocatorie prin care cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, în temeiul art. 1562 Cod civil.

De asemenea, întrucât veniturile din profesie sunt bunuri comune, acestea pot fi urmărite de creditorii proprii descrişi mai sus în subsidiar şi numai indirect, adică prin partajarea acestora.

În altă ordine de idei, art. 407 alin.(1) Cod procedură civilă prevede că bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite, decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

Din coroborarea art. 407 alin.(1) Cod procedură civilă şi art. 2324 alin. (4) Cod civil ar rezulta imposibilitatea majorităţii creditorilor profesionali de a urmări bunurile debitorului lor. Cu toate acestea, se observă faptul că norma de drept material se referă la bunurile care formează o diviziune patrimonială, în timp ce norma de drept procesual civil se referă la bunurile care servesc exercitării unei ocupaţii.

Deşi reglementarea actuală în materia executării silite nu face distincţii între diviziunea patrimonială afectată exercitării unei profesii şi bunurile afectate exercitării unei ocupaţii, trebuie avut în vedere faptul că noile coduri, Codul civil şi Noul Cod de procedură civilă, au fost gândite să intre în vigoare simultan. Distanţa temporală între adoptarea acestora conduce inevitabil la unele necorelări.

Astfel, potrivit art. 717 alin.(1) Noul Cod de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

Date fiind prevederile art. 2324 alin. (4) Cod civil, care corespunde prevederilor din Noul Cod de procedură civilă, şi în prezent există temei legislativ pentru realizarea distincţiei arătate.

Prin urmare, şi de lege lata, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate pot fi urmărite doar de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective, iar bunurile care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite, decât numai în lipsă de alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

2. Valorificarea bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi în cazul comunităţii convenţionale

Regimul comunităţii convenţionale, reglementat de art. 366 şi urm. Cod civil, presupune încheierea unei convenţii matrimoniale prin care soţii derogă, în anumite limite, de la regimul comunităţii legale de bunuri.

Şi în acest caz, patrimoniul fiecărui soţ cuprinde cel puţin două mase distincte de bunuri, respectiv (a) bunuri comuni şi (b) bunuri proprii.

Derogările permise soţilor de la regimul comunităţii legale pot conduce, astfel cum reiese din prevederile art. 367 Cod civil la modificarea (a) compoziţiei maselor patrimoniale de bunuri proprii şi bunuri comune ale soţilor prin extinderea sau restrângerea acestor mase patrimoniale, (b) gestiunea prin extinderea mecanismului gestiunii comune şi (c) lichidarea comunităţii convenţionale.

Cu respectarea excepţiilor prevăzute de art. 367 lit. a) Cod civil, soţii pot extinde comunitatea prin includerea în comunitate bunurile dobândite sau datorii proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei. Această posibilitate există şi în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei, dispoziţiile art. 367 lit. a) Cod civil aplicându-se mutatis mutandis. Limita maximă a extinderii comunităţii o reprezintă comunitatea universală de bunuri, mai puţin bunurile care rămân proprii în temeiul legii. De asemenea, cu respectarea excepţiilor prevăzute de art. 367 lit. a) Cod civil, soţii pot restrânge comunitatea, până la limita transformării regimului într-unul de separaţie de bunuri.

Prin urmare, indiferent de conţinutul convenţiei matrimoniale, creditorii proprii unui soţ vor putea urmări bunurile destinate exercitării unei profesii în aceleaşi condiţii ca cele evidenţiate în cazul regimului comunităţii legale de bunuri.

3. Valorificarea bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi în cazul separaţiei de bunuri

Regimul separaţiei de bunuri este regimul convenţional reglementat de prevederile art. 360 şi urm. Cod civil în cadrul căruia fiecare dintre soţi foloseşte, administrează şi dispune în mod discreţionar de bunurile proprietate exclusivă, în limitele permise de regimul primar imperativ.

Acest regim poate avea ca temei convenţia matrimonială, în condiţiile art. 312 şi urm. Cod civil, sau hotărârea judecătorească ca urmare a cererii unuia dintre soţi, atunci când celălalt încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, conform art. 370-371 Cod civil. În cadrul acestui regim matrimonial, soţii au bunuri proprii, ori bunuri comune pe cote-părţi, după caz.

Potrivit art. 364 Cod civil, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ. Prin excepţie soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.

Rezultă că, în principiu, în cazul regimului separaţiei de bunuri, există doar datorii proprii ale fiecărui soţ. Prin urmare, creditorii unui soţ vor putea executa silit doar bunurile proprii acestuia. Se pune, aşadar, problema dovedirii limitelor patrimoniilor fiecăruia dintre soţi.

În cazul bunurilor imobile, dovada proprietăţii nu comportă dificultăţi, drepturile reale asupra acestora fiind înscrise în cartea funciară.

În cazul bunurilor mobile, însă, dat fiind faptul că o comunitate de viaţă determină adesea o confuziune parţială a elementelor mobiliare din patrimoniul soţilor, iar de multe ori probele scrise nu sunt păstrate, delimitarea patrimoniilor soţilor ridică unele probleme.

Din această cauză, legiuitorul a instituit prin prevederile art. 361 Cod civil posibilitatea întocmirii de către notarul public a unui inventar al bunurilor mobile proprii dobândite înainte de căsătorie sau în timpul regimului separaţiei de bunuri. Acest inventar se constituie într-o anexă la convenţia matrimonială şi, pentru opozabilitate faţă de terţi, este supus aceloraşi condiţii de publicitate ca şi convenţia matrimonială însăşi.

În lipsa întocmirii unui inventar, se prezumă relativ că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor. Însă, din cauza confuziunii inevitabile rezultate din viaţa în comun a soţilor, posesia este adesea viciată prin caracterul său echivoc . În această situaţie, proba contrară se poate face prin orice mijloc de probă în condiţiile dreptului comun.

Prezumţia legală simplă menţionată mai sus apare, în materia executării silite, în beneficiul creditorului urmăritor, fiind sarcina soţilor să răstoarne prezumţia.

Cu privire la bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, sunt aplicabile prevederile art. 2324 alin. (4) Cod civil, analizate mai sus. Astfel, aceste bunuri nu pot fi urmărite de alţi creditori decât cei ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.

În cazul în care bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi sunt proprietatea comună a soţilor, acestea vor putea fi urmărite doar în limita cotei părţi deţinute de către debitor.