Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

 Curtea Europeană a constatat că principiul siguranţei raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, ca un litigiu soluţionat în mod definitiv de către o instanţă de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.

Încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale s-a produs prin intervenţia procurorului general într-un litigiu în care nu era parte şi repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive, ce dobândise autoritate de lucru judecat şi care fusese executată.

Prin urmare, instanţa europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilităţii pe care procurorul general o avea, conform art. 330 pct. 2 din Codul de procedură civilă, de a declara recurs în anulare şi faptului că în cadrul procedurii judecării recursului în anulare a fost repus în discuţie fondul dreptului deja soluţionat printr-o hotărâre devenită definitivă şi rămasă irevocabilă.

Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecinţe grave, care continuă să se producă şi care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate potrivit art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât, chiar instanţa europeană a dispus ca statul român să asigure revizuirea deciziei Curţii Supreme de Justiţie.

 

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.  1775 din 19 februarie 2009.

 

Prin sentinţa civilă nr. 9733 din 3 noiembrie 1998, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte acţiunea completată, formulată de reclamantul M.G. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta M. D., a constatat că părţile au dobândit cu o contribuţie egală imobilul situat în Bucureşti, sector 4, precum şi o serie de bunuri mobile.

S-a mai reţinut că pârâta a achitat cu o contribuţie exclusivă suma de 58.496 lei în vederea cumpărării apartamentului, valoarea totală a masei partajabile fiind de 111.560.000 lei.

S-a dispus ieşirea din indiviziune, în lotul reclamantului, în valoare de 106.240.000 lei, fiind incluse bunuri mobile şi apartamentul, iar în lotul pârâtei, bunuri mobile în cuantum de 6.040.000 lei, urmând să primească o sultă de 49.798.496 lei.

Cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea bunurilor personale, precum şi cererea pârâtei de completare a masei partajabile cu chiriile obţinute de fostul soţ în perioada 1993 - 1997 au fost respinse ca neîntemeiate.

Soluţia instanţei de fond a fost menţinută prin decizia nr. 1384 din 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a III a civilă.

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 3406 din 28 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de pârâtă şi a modificat hotărârea tribunalului, în sensul că a stabilit valoarea masei partajabile ca fiind de 291.810.000 lei, cota pârâtei de 82% la dobândirea bunurilor comune şi cota de 18% a reclamantului.

In consecinţă, a scos apartamentul din lotul reclamantului şi l-a inclus în lotul pârâtei, cu obligarea acesteia la plata sultei în valoare de 49.513.000 lei şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului numai în ceea ce priveşte cererea vizând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, conform dispoziţiilor art. 330 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la acea dată.

Prin decizia nr. 4149 din 21 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 3406 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care a casat-o, în sensul că a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti - Secţia a III a civilă.

Instanţa supremă a reţinut că, în virtutea prezumţiei de comunitate, instituită de art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum şi a bunurilor prevăzute de art. 31 din Codul familiei, care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.

Imobilul în litigiu a fost dobândit în timpul căsătoriei şi, raportat la momentul în care a intrat în patrimoniul comun al soţilor, constituie coproprietatea lor codevălmaşă.

A mai reţinut instanţa supremă, că, la încetarea stării de comunitate, cota de contribuţie a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se stabileşte asupra întregii comunităţi şi nu asupra fiecărui bun în parte. De aceea, plata diferenţei de preţ, efectuată de pârâtă, nu este de natură să confere acesteia o cotă parte corespunzătoare din valoarea de circulaţie a imobilului, aceasta dobândind doar un drept de creanţă corespunzător valorii reactualizate a sumei plătite pentru achitarea integrală a apartamentului în litigiu.

La data de 18 februarie 2008, S.D. (fostă M.D.) a solicitat revizuirea deciziei nr. 4149 din 21 octombrie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie.

Invocând dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, revizuenta a arătat că, după pronunţarea deciziei   atacate   pe   calea   revizuirii,   s-a   adresat   Curţii Europene a Drepturilor Omului, care prin decizia din 22 noiembrie 2007 a admis cererea, a constatat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a obligat Statul Roman să asigure revizuirea deciziei nr. 4149 din 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.

Cererea de revizuire este întemeiată, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

În cauză, revizuenta S.D. s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului la data de 20 aprilie 2004, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietate, garantate de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia din 22 noiembrie 2007, dată în cauza Sfrijan contra României a admis cererea în ceea ce priveşte plângerea întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a constatat că a existat o încălcare a acestor dispoziţii şi a dispus, printre altele:

- Ca Statul Român să asigure, în următoarele 6 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, în baza cererii petentei, depusă la instanţa competentă, revizuirea deciziei din 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie;

- Ca, în orice situaţie, Statul Român să plătească petentei, în termen de 3 luni începând cu ziua în care hotărârea devine definitivă, conform art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 3000 Euro cu titlu de daune morale, plus orice altă sumă pe care ar datora-o cu titlu de impozite.

Curtea Europeană a constatat că principiul siguranţei raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului şi prevede, printre altele, ca un litigiu soluţionat în mod definitiv de către o instanţă de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării.

Încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale s-a produs prin intervenţia procurorului general într-un litigiu în care nu era parte şi repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive, ce dobândise autoritate de lucru judecat şi care fusese executată.

Prin urmare, instanţa europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilităţii pe care procurorul general o avea, conform legislaţiei de la acea vreme, de a declara recurs în anulare şi faptului că, în cadrul procedurii judecării recursului în anulare, a fost repus în discuţie fondul dreptului deja soluţionat printr-o hotărâre devenită definitivă şi rămasă irevocabilă.

Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecinţe grave, care continuă să se producă şi care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, cu atât mai mult cu cât, chiar instanţa europeană a dispus ca statul român să asigure revizuirea deciziei Curţii Supreme de Justiţie.

Faţă de cele arătate şi constatând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, s-a admis cerea de revizuire declarată împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie care a fost schimbată, în sensul că s-a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 3406 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV a civilă.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură civilă, intimatul M.G. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către revizuentă, reprezentând onorariu avocat şi taxă de timbru.