Atribuirea beneficiului contractului de închiriere, având ca obiect locuinţa ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi. Competenta

Pe rol judecarea cauzei - Minori şi familie - privind pe recurentul T. D. M. şi pe intimata G. B., având ca obiect partaj bunuri comune atribuire beneficiu contract de închiriere împotriva deciziei civile numărul 326 din 01 aprilie 2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă av. O. pentru recurentul T. D. M. şi av. N. pentru intimata G. B. Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la al patrulea termen de judecată. Nemaifiind alte cereri de formulat şi constatând cauza în stare de judecată se acordă cuvântul pe fond.

Av. O. pentru recurent arată că argumentele instanţei de apel sunt nelegale şi realizează o interpretare forţată a comandamentelor CEDO în ce priveşte accesul liber la justiţie.

Contractul de închiriere se încheie în conformitate cu legislaţia specială ce reglementează locuinţele proprietatea ANL în considerarea exclusivă a unui punctaj justificat de solicitant. Este adevărat că familia beneficiază de acest contract dar titular este T. M. întrucât aspectele legate de calitatea acestuia de salariat MIRA au avut o pondere covârşitoare la momentul încheierii contractului. De altfel dispoziţiile contractuale sunt lipsite de echivoc în momentul în care precizează la art. 3 că „modificarea sau rezilierea contractului se poate face numai cu acordul ambelor părţi”. În egală măsură textul art. 24 menţionează că acest contract de închiriere „poate fi modificat în perioada derulării lui numai prin acte adiţionale”.

Pentru aceste motive apărătorul recurentului solicită admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi menţinerea sentinţei. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Av. N. pentru intimată arată că hotărârea instanţei de apel a fost motivată cât se poate de profesionist iar motivele de recurs se axează pe o idee ce nu ţine de excepţia invocată. Acel contract a fost obţinut în baza legii de către membrii familiei. De esenţa prezentei cauze este atribuirea unui drept dobândit şi nu repartizarea unei locuinţe aşa cum greşit a interpretat instanţa de fond.

Pentru aceste motive solicită respingerea recursului şi nu solicită cheltuieli de judecată.

Declarând dezbaterile închise, cauza rămâne în pronunţare,După deliberare,

 CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de faţă;

Prin sentinţa civilă nr. 15190 din 12 decembrie 2008 a J u d e c ă t o r i e i I a ş i, s-a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor de judecată şi în consecinţă s-a respins acţiunea formulată de reclamanta G. B. în contradictor cu pârâtul T. D.-M., ca inadmisibilă.

În esenţă, judecătoria a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 6 ind. 2 alin. 3 din Legea nr. 152/1998, repartizarea locuinţelor pentru tineri destinate închirierii, construite şi date în exploatare prin programele derulate de A.N.L., cade în competenţa exclusivă a administraţiei publice locale, acestei autorităţi revenindu-i şi competenţa unică de atribuire a acestor locuinţe.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta G. B., care a fost admis prin decizia civilă nr. 326 din 01.04.2009 a T r i b u n a l u l u i I a ş i, s-a desfiinţat sentinţa, s-a respins excepţia necompetenţei şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe – J u d e c ă t o r i a I a ş i.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut:

Cererea introductivă de instanţă vizează atribuirea beneficiului contractului de închiriere, având ca obiect locuinţa ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi – părţile din prezenta cauză.

Faptul că la repartizare s-au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 152/1998, nu au relevanţă după încheierea contractului de închiriere şi nu pot fi aplicabile situaţiei conflictuale născută între părţi ulterior încheierii acestui contract, pe parcursul derulării. Aşa fiind, ambele părţi în baza contractului de închiriere a cărui valabilitate nu este contestată, au o posesie legitimă a spaţiului de locuit în litigiu. Aceasta le deschide părţilor accesul la justiţie, singura în măsură să hotărască cu privire la persoana care urmează să beneficieze de beneficiul contractului, conform criteriilor cuprinse în Legea nr. 114/1996 (art. 21 lit. k şi 27) şi art. 30 şi 36 din Codul familiei.

Accesul la justiţie trebuie să fie direct şi nemediat de proceduri insuficient reglementate legislativ, codul civil prin art. 3 obligând judecătorul la judecata pricinilor chiar atunci când legea nu prevede o anumită situaţie.

Pârâtul T. D.-M. a declarat recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând aplicarea greşită a legii – dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Arată recurentul că locuinţa i-a fost repartizată în conformitate cu legislaţia specială Legea nr. 152/1998, în condiţii extrem de restrictive şi în considerarea exclusivă a unui punctaj justificat de solicitant pe care doar el – recurentul l-a îndeplinit. În aceste condiţii, susţine recurentul, nu se poate solicita instanţei să intervină şi să dispună modificarea unui astfel de contract, atât din punct de vedere al condiţiilor în care se încheie cât şi al beneficiarului, întrucât legea specială nu cuprinde dispoziţii cu privire la acest ultim aspect. Recurentul invocă în susţinerea acestui motiv de recurs dispoziţiile art. 3 şi 24 din Legea nr. 152/1998.

Arată recurentul că motivarea deciziei realizează o interpretare forţată a comandamentelor C.E.D.O. în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, acces care nu poate da naştere, în beneficiul unei sau altei părţi litigante, la posibilitatea exercitării abuzive a unor drepturi.

Recursul nu este fondat.

Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar se constată că este legală şi temeinică decizia recurată.

În prezenta cauză, instanţa a fost investită de reclamanta G. B. cu o acţiune de atribuire a beneficiului contractului de închiriere a locuinţei ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi, locuinţă dobândită în folosinţă după 7 ani de la încheierea căsătoriei. Locuinţa ce a constituit domiciliul comun al soţilor a fost închiriată în baza contractului nr. 1030/2006, contract în vigoare şi în prezent, care în anexa 2 a contractului, ce face parte integrantă din acesta, sunt indicate numele şi prenumele titularului – T. D.-M. şi numele şi prenumele membrilor de familie – T. B., soţie şi T. Constan-A, fiu.

Părţile în prezent sunt divorţate, căsătoria acestora desfăcându-se prin sentinţa civilă nr. 826/2006 a J u d e c ă t o r i e i I a ş i.

În limitele actului de sesizare instanţele sunt chemate să sancţioneze situaţia de fapt devenită litigioasă cu rezerva firească a verificării atribuţiilor conferite legislativ.

Ambele instanţe au reţinut corect faptul că acţiunea reclamantei-intimate vizează atribuirea beneficiului contractului de închiriere, având ca obiect locuinţa ce a constituit domiciliul comun al foştilor soţi.

Faptul că pentru această locuinţă, la momentul repartizării ei, au fost analizate condiţiile legii speciale nr. 152/1998 privind posibilitatea accederii la locuinţe construite prin programe A.N.L., nu au relevanţă în prezenta cauză, faţă de obiectul cererii de investire a instanţei.

Prin contractul de închiriere, a cărui valabilitate nu este contestată, în patrimoniul ambelor părţi s-a născut o posesie şi folosinţă legitimă asupra spaţiului de locuit, atribute care deschid părţilor accesul la justiţie. Conflictul născut între locatari reclamă intervenţia instanţei de judecată, singura în măsură să hotărască cu privire la dreptul de folosinţă existent şi a persoanei care urmează să beneficieze de acest drept.

În speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile de principiu ce reglementează raporturile locative şi care sunt cuprinse în Legea nr. 114/1996, care deşi nu reglementează punctual situaţia de fapt din prezenta cauză, stipulează că dreptul locativ nu-l dobândeşte numai titularul contractului ci şi membrii familiei, trecuţi în anexa 2 la contract.

Mai mult, pornind de la situaţia părţilor – a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ şi pentru a asigura o finalitate hotărârii de divorţ, nu se poate obstacula accesul la justiţie a părţilor pentru ieşirea din conflictul creat cu privire la atribuirea beneficiului contractului de închiriere. Accesul la justiţie al părţilor trebuie asigurat direct şi nemediat de proceduri insuficient reglementate legislativ, cu atât mai mult cu cât codul civil – sediul comun al materiei, în art. 3 arată că judecătorul este obligat la judecata pricinilor chiar atunci când legea nu prevede o anumită situaţie sau când aceasta nu este clar reglementată, să interpreteze regula, să o deducă din noţiunile şi instituţiile generale ale dreptului, completând prin aceasta opera legiuitorului în soluţionarea unor raporturi pe care acesta din urmă n-a putut să le aibă în vedere.

Aşa fiind, constatând că s-au aplicat corect dispoziţiile legale, urmează a respinge recursul şi a menţine decizia recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul formulat de pârâtul T. D.-M. împotriva deciziei civile nr. 326 din 01.04.2009 pronunţată de T r i b u n a l u l I a ş i, decizie pe care o menţine.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14.10.2009.