Regimurile matrimoniale conventionale.


Tradiţional, noţiunea de „regim matrimonial” este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soţi, precum şi raporturile dintre aceştia şi terţi cu privire la bunurile şi datoriile soţilor. Într-o formulă sintetică, regimul matrimonial, „una din legile primordiale ale familiei” , nu reprezintă altceva decât „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei.”

Regimurile matrimoniale convenţionale prind viaţă, devenind funcţionale, numai prin încheierea unei convenţii matrimoniale, altfel soţii fiind supuşi regimului legal, de drept comun.

Convenţia matrimonială reprezintă instrumentul juridic ce permite viitorilor soţi sau, după caz, soţilor (pentru regimurile matrimoniale mutabile), să opteze pentru acel regim matrimonial care se adaptează cel mai bine situaţiei concrete, ţinând seama de posibilităţile materiale, de mentalităţi şi aspiraţii, profesie, vârstă, obiceiuri etc. În peisajul actelor juridice de formaţie bilaterală, convenţia matrimonială ocupă un loc aparte, distingându-se prin trăsături proprii, unele dintre ele împrumutate de la instituţia căsătoriei, al cărei accesoriu este.

Obiceiul de a redacta un contract de căsătorie sau o convenţie matrimonială nu este tocmai vechi, originile convenţiei matrimoniale situându-se abia pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, când apare tendinţa de a se considera că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenţii particulare. Cu timpul, aceste convenţii devin din ce în ce mai frecvente şi astfel contractul de căsătorie se transmite dreptului modern, căpătând amploare prin consacrarea legislativă în cuprinsul codurilor civile din secolul al XIX-lea. Convenţiile matrimoniale sunt tradiţionale şi în dreptul nostru, fiind cunoscute şi anterior Codului civil de la 1864, în vechile legiuiri (Codul Calimach şi Legiuirea Caragea).

Una din limitele importante care îngrădeşte libertatea viitorilor soţi sau, după caz, a soţilor de a aduce modificări conţinutului regimului matrimonial ales, faţă de modul cum acesta este instituit de lege, o reprezintă regimul primar. Această „constituţie” a regimurilor matrimoniale instituie, pe terenul raporturilor patrimoniale dintre soţi, veritabile drepturi şi obligaţii fundamentale, reprezentând „nucleul dur”, de ordine publică, de la care nu se poate deroga pe calea convenţiilor matrimoniale.

Finalitatea regimului primar este aceea de a asigura un just echilibru între coeziunea patrimonială a cuplului şi independenţa economică şi socială a fiecărui soţ. De asemenea, regimul primar organizează mecanisme de protecţie a intereselor familiei în perioade de criză conjugală, prin schimbarea pe cale judiciară a „regulilor jocului”, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre soţi, fie prin diminuarea puterilor celuilalt.

În privinţa libertăţii de a alege un regim matrimonial concret, în general, sistemele de drept pun la dispoziţia soţilor un evantai generos de opţiuni posibile: de la comunitatea universală de bunuri, care generează o „simbioză” totală a elementelor pecuniare aflate în patrimoniul fiecăruia dintre soţi, până la regimul separaţiei de bunuri, susceptibil să realizeze o completă disociere a intereselor patrimoniale ale soţilor, trecând prin variantele intermediare – comunitatea parţială şi regimurile matrimoniale mixte (participarea la achiziţii). Neîndoielnic, alegerea şi elaborarea unui regim matrimonial rămân o alchimie delicată în cadrul căreia simplitatea, securitatea şi optimizarea patrimonială trebuie să se conjuge armonios cu filozofia de viaţă şi sentimentele cuplului.

Dincolo de numitorul normativ comun care poate fi decelat, există o multitudine de variabile spaţio-temporale (realităţile economice, tradiţia, religia, mentalitatea etc.), care influenţează foarte mult reglementarea naţională dintr-un anumit sistem de drept, imprimându-i o anumită specificitate. Legislaţia comparată în materia regimurilor matrimoniale se dovedeşte a fi de o diversitate deloc surprinzătoare, având în vedere că relaţiile de familie poartă încă o pregnantă pecete naţională.

În sistemul român de drept, dacă sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului civil de la 1864 instituţia regimurilor matrimoniale convenţionale deţinea o poziţie specială, uneori privilegiată, odată cu abrogarea în anul 1954 a dispoziţiilor art. 1223-1293 din Codul civil privitoare la contractul de căsătorie şi drepturile respective ale soţilor, perspectiva s-a schimbat radical, lunga şi bogata tradiţie în România fiind astfel întreruptă. Codul familiei avea să impună un regim matrimonial unic, legal, imperativ şi imutabil, interzicând în mod expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile matrimoniale care ar modifica regulile privind comunitatea legală de bunuri.

Tendinţele contemporane de evoluţie a reglementării în materia regimurilor matrimoniale, în sensul flexibilizării normelor juridice şi potenţării voinţei individuale, au fost receptate în mod adecvat de legiuitorul român. Astfel, Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 în urma procedurii de asumare a răspunderii Guvernului, reinstituie principiul libertăţii convenţiilor matrimoniale (poate cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai aşteptată soluţie legislativă din cuprinsul Noului Cod) şi configurează, în acord cu dinamica şi exigenţele vieţii sociale, soluţii mult mai flexibile, care lasă viitorilor soţi libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vieţii conjugale.

Dacă sub imperiul Noului Cod civil regimul comunităţii de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, noutatea constă în aceea că se va atenua, într-o manieră semnificativă, caracterul său imperativ, fiind permise o serie de derogări, în limitele şi în condiţiile legii.

În ce priveşte libertatea de a alege un regim matrimonial, legiuitorul român a optat pentru o concepţie restrictivă, soţii putând adopta numai unul din regimurile alternative prevăzute de lege, respectiv regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţii convenţionale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală). Aşadar, soţii nu-şi pot construi propriul regim matrimonial, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri şi nici nu pot opta pentru un regim prevăzut de o ordine juridică străină.

Trebuie însă precizat faptul că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenţii matrimoniale decât dacă viitorii soţi aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial legal nu necesită încheierea unei convenţii matrimoniale.

Totodată, Noul Cod civil consacră principiul mutabilităţii regimurilor matrimoniale, soluţia normativă fiind în sensul că după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei este posibilă modificarea regimului matrimonial prin act autentic notarial, cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la convenţiile matrimoniale.

În noul context legislativ un rol important va avea, desigur, notarul în faţa căruia se încheie convenţia matrimonială, care, în calitatea sa de profesionist al dreptului, va interveni în modelarea situaţiei familiale şi patrimoniale a clienţilor săi, fiind în măsură să ofere soluţiile juridice cele mai adecvate.

Domeniu complex, dreptul regimurilor matrimoniale este şi mai dificil de stăpânit într-un context internaţional. Tendinţele moderne de reglementare în această materie, articulate în jurul principiului autonomiei de voinţă a soţilor, care oferă acestora posibilitatea de a alege, în anumite limite, legea aplicabilă regimului matrimonial, au fost receptate în mod corespunzător şi de legiuitorul român.

Astfel, comparativ cu dispoziţiile în materie din cuprinsul Legii nr. 105/1992, aspectele de drept internaţional privat privitoare la efectele căsătoriei, (care fac obiectul art. 2589-2596 din Noul Cod civil), beneficiază de o reglementare mult mai consistentă cantitativ şi calitativ. Noile soluţii în domeniu au preluat în mod adecvat regulile conflictuale configurate de prevederile Convenţiei de la Haga din 14 martie 1978 asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale, tendinţele de uniformizare din arealul Uniunii Europene, dar şi soluţiile normative reţinute de o serie de legislaţii (spre exemplu, Legea federală elveţiană asupra dreptului internaţional privat din 18 decembrie 1987, reglementarea belgiană, italiană, germană, Codul civil Québec etc.), majoritatea inspirate, la rândul lor, din dispoziţiile Convenţiei de la Haga.