Pierderea legăturilor cu un copil. Obligaţia statului de a facilita contactul.

CEDO, secţia I, hotărârea Ignaccolo-Zenide versus România, 25 ianuarie 2000, 31679/96

Statul are obligaţia de a lua măsuri rezonabile pentru a asigura păstrarea raporturilor de familie între un părinte şi copilul său.

Reclamanta, cetăţean francez, a fost căsătorită cu un bărbat având dublă cetăţeni, română şi americană. În urma divorţului celor doi, instanţa a decis să încredinţeze copii reclamantei. În vara lui 1990, cei doi copii au mers în vacanţă în SUA la tatăl lor, care a refuzat la finele perioadei de vizită să le permită întoarcerea la mama lor.

După ce şi-a schimbat domiciliul de mai multe ori, pentru a se ascunde autorităţile americane, sesizate în baza Convenţiei de la Haga privind răpirea internaţională de copii, fostul soţ al reclamante a reuşit să fugă în martie 1994 în România, unde locuieşte de la acel moment. Printr-o ordonanţă preşedinţială din 14 decembrie 1994, o instanţă a dispus returnarea copiilor către reclamantă. Totuşi, eforturile acesteia de a asigura punerea în executare a deciziei instanţei s-au soldat cu un eşec. Din 1990, reclamanta şi-a văzut copii odată, cu ocazia unei întâlniri organizate de autorităţile române în 29 ianuarie 1997.

Art. 8. Viaţă familială. Curtea aminteşte că art. 8 implică şi unele obligaţii pozitive pentru a asigura exercitarea reală a vieţii de familie. În acest sens, Curtea aminteşte şi că art. 8 implică dreptul părintelui de avea la dispoziţie măsuri eficace pentru a i se asigura dezvoltarea raporturilor legale cu copilul său. Această obligaţie nu este una absolută, întrucât reunirea unui părinte cu copilul său după o perioadă mai lungă de timp poate impune anumite pregătiri. Natura şi întinderea acestora depinde de circumstanţele fiecărei speţe, iar obligaţia statelor de a recurge la forţa lor coercitivă este limitată.

În realitate, statul a considerat că aceste obligaţii ale statelor trebui să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor vizate, în special de interesul superior al minorului. Curtea admite că atunci când contactul cu părinţii riscă să pună în primejdie aceste interese, autorităţile naţionale au sarcina de a veghea la asigurarea unui just echilibru între interesele aflate în joc. În speţă, aspectul decisiv este, în raport de cele spuse mai sus, dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile rezonabile de a executa decizia din 14 decembrie 1994.

 Curtea a constatat că, din ianuarie 1995 executorii judecătoreşti nu s-au deplasat decât de 2 ori pentru a încerca executarea hotărârii, existând şi o perioadă de inactivitate completă între decembrie 1995 şi ianuarie 1997. Pe de altă parte, statul român nu a luat nicio măsură coercitivă la adresa fostului soţ al reclamantei ori alte măsuri utile pentru executarea hotărârii, precum asistenţa psihologică a copilului. De aceea, Curtea a constatat că statul şi-a neglijat obligaţiile pozitive impuse prin prevederile art. 8 din Convenţie.