Certificate de calitate de mostenitor.

Certificatul de calitate de moştenitor este “reglementat” de Legea nr. 36/1995 într-o manieră lacunară şi atât de imprecisă, încât, în numeroase cazuri, din instrument pus la dispoziţia moştenitorilor în vederea îndeplinirii formalităţilor legate de eliberarea certificatului de moştenitor sau de apropriere a bunurilor aflate în patrimoniul succesoral, a devenit o “armă” utilizată pentru a crea “moştenitori aparenţi”, uneori chiar împotriva adevăraţilor moştenitori.

Legea nr. 36/1995, în forma sa iniţială, prevedea, la art. 84: “În cazul în care nu s-a fãcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesita operaţiuni de durata şi moştenitorii solicita sa li se stabileascã numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moştenitor.”

Modificările aduse Legii 36/1995 la data de 18.10.2011 nu vizează prevederile privind emiterea certificatului de calitate de moştenitor, art. 84 din varianta iniţială a legii devenind art. 81.

La data de 04.02.2013 are loc o republicare a Legii 36/1995, prin care se încearcă şi o soluţionare a dificultăţilor apărute în practică referitor la certificatul de calitate de moştenitor:

“ART. 116

(1) La cererea moştenitorilor, notarul public poate elibera certificat de calitate de moştenitor, care atestă numărul, calitatea şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali, cu respectarea procedurii prevăzute pentru eliberarea certificatului de moştenitor, exceptând dispoziţiile privind masa succesorală.

(2) Certificatul de calitate de moştenitor se eliberează cu respectarea procedurii prevăzute de prezenta lege pentru eliberarea certificatului de moştenitor, stabilindu-se şi cotele succesorale.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) au aplicabilitate şi în situaţia în care s-a eliberat anterior certificat de moştenitor.”

Până la republicarea din 2013 a Legii 36/1995, practicienii au avut de ales între două modalităţi de interpretare a certificatului de calitate de moştenitor:

a. certificatul de calitate de moştenitor poate fi emis exclusiv în intervalul de şase luni în care se poate accepta moştenirea;

b. certificatul poate fi emis şi ulterior.

Pentru a decide între cele două interpretări, să vedem în ce situaţii se poate emite certificatul. Art. 84 (devenit ulterior art. 81) prevede două cazuri:

1. dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului;

şi

2. dacă determinarea acestora [a bunurilor, n.m. M.M.] necesită operaţiuni de durată.

Pentru ambele situaţii se adaugă, probabil, şi condiţia ca moştenitorii să solicite să li se stabilească numai calitatea. Spunem “probabil” pentru că din formularea textului nu reiese indubitabil că această condiţie trebuie îndeplinită în ambele situaţii şi nu doar în cazul doi, căruia îi este alăturat direct.

Pentru a decide între cele două interpretări utilizate în practica notarială (punctele a. şi b. de mai sus) trebuie să le raportăm la cele două situaţii prevăzute de art. 84 (punctele 1 şi 2 de mai sus). Astfel, în situaţia 1, dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului, nu este posibilă eliberarea unui certificat de calitate de moştenitor în afara perioadei de şase luni prevăzute pentru acceptarea moştenirii. De reţinut că pentru a stabili calitatea de moştenitor, notarul trebuie să facă aplicarea şi a art. 76 alin. (3): “Pe baza de declaraţie sau probe administrate în cauza se va stabili dacã succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal.” Încercând să stabilească dacă succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal, notarul are două opţiuni: prezentarea în faţa lui să se realizeze în termenul de şase luni sau, dacă are loc ulterior, să se demonstreze că a avut loc o acceptare tacită.

Acceptarea tacită se realizează prin acte referitoare la bunurile aflate în patrimoniul succesoral. Ori, în situaţia de la punctul 1, când nu există sau nu sunt menţionate bunuri în patrimoniul succesoral, notarul, în cazul în care presupusul moştenitor solicita eliberarea certificatului de calitate de moştenitor în afara termenului de şase luni, nu are cum să constate acceptarea tacită a moştenirii. Cu toate acestea, în practică întâlnim certificate eliberate la zeci de ani de la dispariţia lui de cuius, în care se menţionează că “nu au fost declarate bunuri mobile sau imobile”. Rezultă astfel că, în versiunile Legii 36/1995 anterioare republicării din 2013, emiterea certificatului ulterior perioadei de şase luni nu poate avea loc decât dacă a fost identificat în patrimoniul succesoral cel puţin un bun. În ambele situaţii prevăzute de art. 84 e necesar însă ca notarul să precizeze cazul incident, pentru a proteja interesele celor care vor contesta actul, de exemplu ca moştenitori a căror calitate nu a fost stabilită.

În altă ordine de idei, trebuie remarcat că certificatul de calitate de moştenitor, în formularea iniţială, maschează, de fapt, două tipuri de acte: pe de o parte, în situaţia 1 e un veritabil certificat de moştenitor, ce urmează a fi completat, în timp ce în situaţia 2 e, mai degrabă, o adeverinţă care-i permite celui menţionat să adune documentele necesare obţinerii certificatului de moştenitor. Practica a speculat această suprapunere şi, de multe ori, s-au eliberat “adeverinţe” care au jucat ulterior rol de “certificate de moştenitor”.

În reglementarea actuală (Legea 36/1995 republicată în 2013) certificatul de calitate de moştenitor pare a-şi pierde calitatea de “adeverinţă”, fiind legat mai strâns de certificatul de moştenitor. Soluţia corectă ar fi fost păstrarea ambelor sensuri, dar cu delimitarea lor clară. Poate… de lege ferenda.