Lupas si altii contra Romaniei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Hotărâre din 14/12/2006

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 10/07/2007

în Cauza Lupaş şi alţii împotriva României

SECŢIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 14 decembrie 2006 în Cauza Lupaş şi alţii împotriva României

Strasbourg

(Cererile nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03)

În Cauza Lupaş şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Casadevall, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 23 noiembrie 2006,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată.

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află 3 cereri (nr. 1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03) îndreptate împotriva României, prin care 19 reclamanţi ale căror nume figurează în anexă, cetăţeni ai acestui stat (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 18 septembrie 2001, 5 august 2002 şi, respectiv, 13 decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Domnul Dumitru Mircea Gheorghiu, reclamant în cererea nr. 1.434/02, a decedat la data de 18 iulie 2002. Cererea sa a fost continuată de soţia sa şi unica sa moştenitoare, doamna Maria Pusta.

3. Reclamanţii sunt reprezentaţi prin domnul A. Vasiliu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

4. La data de 24 martie 2005, preşedintele Secţiei a III-a a hotărât să comunice cererile Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia acestor cauze. În urma abţinerii domnului C. Bîrsan, judecător ales pentru România, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a face parte din completul de judecată (art. 27 § 2 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Cei 19 reclamanţi ale căror nume figurează în anexă sunt descendenţii unei părţi din coproprietarii unui teren de circa 15 hectare, situat în Constanţa, pe ţărmul Mării Negre.

A. Istoricul proprietăţii terenului

6. Prin Hotărârea din 16 aprilie 1937, Curtea de Apel Bucureşti, care fusese sesizată cu o cerere de partaj a unui bun imobil compus dintr-un teren în suprafaţă de circa 15 hectare pe ţărmul Mării Negre şi din construcţiile anexe ce aparţinuseră defunctului Alexandru N. Steflea, a constatat că o parte din moştenitori îşi vânduseră cotele-părţi din succesiune lui Nicolae Lupaş, care a rămas de atunci în indiviziune cu alţi 12 moştenitori.

7. Pentru a pune capăt coproprietăţii, Curtea de Apel Bucureşti a partajat bunul în 360 de cote-părţi, dintre care 249,6 i-au fost atribuite lui Nicolae Lupaş, în timp ce celorlalţi 12 moştenitori li s-au atribuit 9/360, 8/360 sau 14,4/360 din bun.

8. În urma unei a doua cumpărări de cote-părţi din succesiune, Nicolae Lupaş a devenit proprietarul a 264/360 din bunul în discuţie, în coproprietate cu 11 moştenitori.

9. Prin Decretul nr. 102 din 20 aprilie 1950, Adunarea Naţională, la propunerea Consiliului de Miniştri, a expropriat din motive de utilitate publică, şi anume construirea unei baze militare, două terenuri, printre care şi terenul menţionat mai sus, precum şi un alt teren adiacent ce aparţinea unui terţ.

10. După anul 1950, deoarece proiectul militar a fost abandonat, o mare parte din terenul ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari a fost ocupată de Inspectoratul Judeţean de Poliţie, în timp ce restul parcelelor au fost transformate în urma lucrărilor de amenajare a falezei sau au fost atribuite unor particulari pentru construirea de locuinţe.

11. La sfârşitul unei proceduri referitoare la revendicarea terenului adiacent celui ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi celorlalţi coproprietari, Judecătoria Constanţa, printr-o sentinţă rămasă definitivă din 5 decembrie 1994, a declarat Decretul nr. 102/1950 contrar Constituţiei din 1948 în vigoare la data exproprierii şi a dispus restituirea acestui teren moştenitorului fostului proprietar. Instanţa a reţinut, pe de o parte, că proiectul de construcţie militară fusese abandonat la puţin timp după expropriere şi, pe de altă parte, că fostul proprietar nu primise nicio despăgubire pentru exproprierea bunului său.

B. Prima acţiune în revendicare (Cererea nr. 1.434/02)

12. În anul 1998, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, în calitate de copii şi moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, decedat în 1959, au formulat o acţiune în revendicare împotriva soţilor B. pe motivul că aceştia ocupaseră ilegal o parcelă de 638 m2, situată în str. Turda nr. 30, pe amplasamentul unei părţi a terenului ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş. Reclamanţii au arătat că parcela în discuţie făcea parte din cele 249,6/360 cote-părţi atribuite în 1937 de către Curtea de Apel Bucureşti lui Nicolae Lupaş şi că ea nu aparţinuse niciodată statului în baza vreunui titlu de proprietate valabil.

13. Soţii B. au invocat un fine de neprimire pentru lipsa calităţii procesuale active, pe de o parte, din cauza exproprierii parcelei revendicate înainte de decesul lui Nicolae Lupaş şi, pe de altă parte, din cauza neacceptării succesiunii autorului lor. În orice caz, ei au apreciat că acţiunea este inadmisibilă, deoarece ea nu fusese introdusă decât de către moştenitorii lui Nicolae Lupaş, fără acordul moştenitorilor celorlalţi 11 coproprietari.

14. Printr-o cerere de intervenţie voluntară principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, moştenitori ai 9 dintre cei 11 coproprietari menţionaţi mai sus, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demonstra drepturile asupra parcelei în litigiu. Ei l-au mandatat pe domnul Adrian Lupaş, primul reclamant, să îi reprezinte.

15. Conform informaţiilor furnizate de reclamanţi, moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari refuzase să se alăture acţiunii lor, în timp ce moştenitorii unui alt fost coproprietar nu au putut fi identificaţi.

16. Prin Hotărârea din 30 martie 2000, Tribunalul Galaţi, apreciind că primii 5 reclamanţi făcuseră dovada calităţii lor de moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, precum şi a dreptului de proprietate al acestuia din urmă asupra unei cote de 264/360 din bunurile rămase din succesiunea lui Alexandru N. Steflea, a respins primul argument al soţilor B.

17. Cu toate acestea, tribunalul a statuat că parcela în litigiu nu aparţinea exclusiv lui Nicolae Lupaş, ci că acesta nu era decât coproprietar al ei. Prin urmare, observând că lipseşte acordul moştenitorilor din partea a 2 coproprietari, tribunalul a declarat acţiunea principală şi cererea de intervenţie inadmisibile, pe motivul că introducerea unei acţiuni în revendicare, ca act de dispoziţie referitor la un bun indiviz, trebuia să întrunească acordul tuturor coproprietarilor. Or, cotele-părţi ale reclamanţilor nu reprezentau decât 342/360 din bunul aflat în litigiu.

18. Apelul introdus de reclamanţi, care au arătat că nu era necesar acordul tuturor coproprietarilor din moment ce acţiunea în revendicare era în beneficiul tuturor coproprietarilor, a fost respins de Curtea de Apel Galaţi. Dezbaterile au avut loc de la data de 5 septembrie 2000, în lipsa primului reclamant, iar pronunţarea a fost amânată pentru 8 septembrie 2000, deşi, conform afirmaţiilor acestui reclamant, el ceruse un termen mai lung pentru a-şi angaja un avocat.

19. Curtea de Apel Galaţi a observat în primul rând că Hotărârea din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu procedase la partajul bunului indiviz, care a rămas în continuare în coproprietate, în ciuda stabilirii cotelor-părţi. Ulterior, ea a arătat că era de notorietate faptul că un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fără acordul tuturor celorlalţi coproprietari, deoarece această acţiune nu viza numai apărarea dreptului de proprietate asupra cotelor-părţi, ci şi recunoaşterea unui drept de proprietate asupra întregului bun, precum şi restituirea bunului către cel care îl revendica.

20. Reclamanţii au formulat un recurs, pretinzând că, în circumstanţele speţei, aplicarea regulii unanimităţii încălca principiul liberului acces la justiţie. În acest sens, ei au informat Curtea Supremă de Justiţie că moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari, deşi fusese informat despre existenţa litigiului, refuzase să participe la acesta şi că acordul celorlalţi moştenitori era imposibil de obţinut, deoarece aceştia erau răspândiţi în diferite ţări.

21. Prin Hotărârea din 24 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, statuând că reclamanţii nu puteau revendica un bun indiviz în detrimentul şi cu încălcarea drepturilor moştenitorilor celorlalţi coproprietari.

C. A doua acţiune în revendicare (Cererea nr. 35.370/02)

22. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, au formulat împotriva Societăţii Comerciale "Histria Shipmanagement" o acţiune în revendicare a unei parcele de 405 m2, situată în str. Turda nr. 30, pe amplasamentul unei părţi a terenului ce făcuse obiectul Hotărârii din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, ei au solicitat anularea contractului încheiat în 1999, prin care societatea comercială cumpărase această parcelă de la un terţ, susţinând că acesta nu avusese niciodată titlu de proprietate valabil asupra parcelei în litigiu.

23. Societatea comercială a invocat un fine de neprimire determinat de faptul că acţiunea nu fusese introdusă decât de către moştenitorii lui Nicolae Lupaş.

24. Prin Sentinţa din 28 februarie 2000, Judecătoria Constanţa a admis argumentul societăţii comerciale şi a declarat acţiunea inadmisibilă.

25. Instanţa a observat că, în speţă, Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 1937 nu îi atribuise lui Nicolae Lupaş decât cote-părţi din terenul ce aparţinuse lui Alexandru N. Steflea, fără ca ulterior să aibă loc vreo lotizare.

26. Statuând că o acţiune în revendicare a unui bun indiviz nu viza numai apărarea dreptului de proprietate asupra unei cote-părţi din bun, ci şi recunoaşterea acestui drept asupra întregului bun, precum şi restituirea lui către cel care îl revendica, instanţa a conchis că, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu puteau revendica parcela în discuţie.

27. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins prin Hotărârea din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Galaţi care a apreciat că era de notorietate faptul că un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fără acordul celorlalţi coproprietari.

28. În susţinerea recursului formulat împotriva hotărârii mai sus menţionate, reclamanţii au pretins că, din moment ce un coproprietar putea să îşi vândă cotele-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun motiv de a i se interzice să revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apăra dreptul său de proprietate asupra cotelor-părţi pe care le deţine. Ei au adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu era necesar, deoarece, dacă acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor.

29. În fine, ei au subliniat că trebuie ţinut cont de particularităţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs de atunci.

30. Observând că procedura de partaj pornită prin Hotărârea din 16 aprilie 1937 de Curtea de Apel Bucureşti nu a ajuns la un partaj efectiv al terenului, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că reclamanţii nu puteau revendica un drept de proprietate exclusiv asupra parcelei în litigiu.

31. Prin urmare, reamintind că, conform regulii unanimităţii, un coproprietar nu putea face niciun act de administrare sau de dispoziţie referitor la bunul indiviz fără acordul celorlalţi coproprietari, Curtea Supremă a respins recursul prin Hotărârea din 15 mai 2002.

D. A treia acţiune în revendicare (Cererea nr. 1.385/03)

32. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, au formulat împotriva a 2 terţi o acţiune în revendicare a două parcele de 469,32 şi, respectiv, 459 m2, situate în Str. Patriei nr. 30-32, pe amplasamentul unei părţi a terenului ce făcuse obiectul Hotărârii din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti.

33. Ei au arătat că, prin Hotărârea din 1996 a Consiliului Local Constanţa, unuia dintre terţi i s-a atribuit ilegal proprietatea celor două parcele, iar ulterior acesta a vândut una dintre ele celuilalt terţ. La solicitarea reclamanţilor, Consiliul Local Constanţa a fost, de asemenea, introdus în cauză.

34. Acesta a invocat un fine de neprimire din moment ce acţiunea nu fusese introdusă decât de către moştenitorii unei părţi din coproprietarii terenului.

35. Printr-o cerere de intervenţie voluntară principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu, Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana Greceanu, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demostra drepturile asupra parcelelor în litigiu.

36. Prin Sentinţa din 30 octombrie 2000, Judecătoria Constanţa a declarat acţiunea inadmisibilă pe motivul că revendicarea unui bun indiviz avea ca scop recunoaşterea unui drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun, precum şi restituirea sa celui care îl revendica.

37. Or, instanţa a statuat că, în speţă, în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu puteau să revendice parcelele în litigiu din moment ce nu se puteau prevala decât de un drept de proprietate asupra unor cote-părţi.

38. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins prin Hotărârea din 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, care, după exemplul tribunalului, şi-a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a revendica un bun indiviz în lipsa acordului tuturor coproprietarilor.

39. În susţinerea recursului lor formulat împotriva hotărârii mai sus menţionate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, reclamanţii au pretins că, din moment ce un coproprietar îşi putea vinde cotele-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun motiv de a i se interzice să revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apăra dreptul său de proprietate asupra cotelor-părţi pe care le deţine. Ei au adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu este necesar, deoarece, dacă acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor.

40. Ei au subliniat că trebuie ţinut cont de particularităţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs de atunci.

41. În fine, ei au argumentat faptul că obligaţia de a reuni acordul tuturor coproprietarilor fusese înlăturată implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care prevedea posibilitatea de a restabili dreptul de proprietate asupra cotelor-părţi dintr-un bun indiviz.

42. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că procedura de partaj începută prin Hotărârea din 16 aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu se finalizase cu un partaj al terenului. Drept care, ea a statuat că acţiunea reclamanţilor nu se referea la un anumit bun ai cărui proprietari exclusivi ar fi, ci la cotele-părţi nedisociabile de cele ce aparţin celorlalţi coproprietari.

43. Ea a înlăturat, de asemenea, argumentul întemeiat pe Legea nr. 10/2001, pe motivul că această lege nu intrase în vigoare decât după data introducerii acţiunii, şi anume în 1999. În orice caz, ea a apreciat că noua regulă nu se putea aplica decât în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, or, acţiunea în revendicare a reclamanţilor era fondată pe prevederile Codului civil.

44. Prin urmare, în aplicarea regulii unanimităţii, Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din 18 septembrie 2002, a respins recursul.

II. Practica internă pertinentă

A. Hotărârea din 24 noiembrie 1972 a Tribunalului Suprem

45. Deşi nicio prevedere legislativă nu a prevăzut aplicarea regulii unanimităţii coproprietarilor pentru a revendica un bun indiviz, fostul Tribunal Suprem conchisese, prin Hotărârea din 24 noiembrie 1972, imposibilitatea pentru un singur coproprietar să introducă o asemenea acţiune, în următoarele condiţii:

"(...) atâta vremea cât indiviziunea continuă să existe, drepturile coproprietarilor asupra bunului în discuţie nefiind stabilite, ei nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-părţi pe care le deţin decât după partajul bunului, atunci când fiecare dintre ei va fi obţinut o parte în proprietate exclusivă. De aici rezultă că un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj, deoarece acţiunea în revendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi determinat, pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul partajului."

B. Hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie

46. Jurisprudenţa creată de Tribunalul Suprem a fost respectată de majoritatea instanţelor, cu câteva mici excepţii, printre care Hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie care, după ce a reamintit regula unanimităţii, a concluzionat:

"(...) în speţă şi, în general în cazurile acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, regimul juridic al acestor imobile şi al persoanelor ce pretind că naţionalizarea a fost eronată diferă în mod esenţial de cazurile clasice.

Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află în imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicare, deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate atâta vreme cât caracterul eronat al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu vor fi stabilite.

În aceste cazuri sui generis, acţiunile în care revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari sau unul sau mai mulţi dintre moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot introduce o acţiune în justiţie pentru a demonstra (...) că statul nu deţine niciun titlu de proprietate valabil (...) şi, prin urmare, pentru a obţine confirmarea existenţei bunului, naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau al succesiunii sale. Ulterior, ei vor putea solicita partajul."

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

47. Reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului de acces la justiţie din cauza respingerii acţiunilor lor în aplicarea regulii unanimităţii necesare pentru revendicarea bunurilor indivize.

Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentă:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilităţii

48. Guvernul consideră că reclamanţii aveau la dispoziţie o altă acţiune pentru a-şi demonstra dreptul de proprietate, şi anume o acţiune în revendicare a propriilor cote-părţi. În acest sens, el face trimitere la Hotărârea din 3 februarie 2005 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a admis parţial o acţiune în revendicare a unui imobil ce aparţinea în coproprietate mai multor persoane şi Facultăţii de Drept din Bucureşti şi care fusese expropriat în 1945. Înalta Curte a dispus restituirea cotelor-părţi revendicate de Facultatea de Drept, însă a respins cererea moştenitorilor celorlalţi coproprietari pe motivul că, în ceea ce-i priveşte pe aceştia, exproprierea fusese legală.

49. Reclamanţii contestă existenţa în dreptul intern a unei căi de recurs care să le permită să revendice numai propriile cote-părţi. Ei arată că circumstanţele cauzei soluţionate prin Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi erau total diferite de cele ale cazului lor. În această privinţă, ei subliniază că acţiunea în revendicare menţionată de Guvern a fost introdusă de Facultatea de Drept din Bucureşti împreună cu totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Or, simplul fapt că această acţiune nu a fost admisă decât în ceea ce priveşte cotele-părţi ale Facultăţii de Drept din Bucureşti nu poate duce la concluzia că instanţele interne ar fi analizat-o pe fond dacă ar fi fost introdusă numai de Facultatea de Drept din Bucureşti sau de o parte din moştenitorii foştilor coproprietari.

50. Curtea apreciază că argumentul Guvernului, extras din posibilitatea ca reclamanţii să-şi revendice numai cotele-părţi, este similar cu o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne.

51. Cu toate acestea, Curtea observă, după exemplul reclamanţilor, că situaţia acestora este diferită de cea soluţionată prin Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi. În această cauză, cererea de restituire fusese formulată de Facultatea de Drept din Bucureşti şi de totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Prin urmare, Înalta Curte a examinat fondul cauzei. Or, în cazul reclamanţilor, tocmai lipsa de acord unanim al moştenitorilor foştilor coproprietari este cea care a dus la anularea acţiunilor în revendicare.

52. Drept care, Curtea apreciază că soluţia la care a ajuns Înalta Curte în hotărârea citată de Guvern nu poate fi transpusă mutatis mutandis în cauza de faţă.

53. În orice caz, Curtea observă că Guvernul nu a furnizat alte exemple de jurisprudenţă pentru a dovedi eficacitatea unei acţiuni în revendicare referitoare doar la unele cote-părţi dintr-un bun indiviz.

54. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.

55. În plus, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea relevă că el nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Pe fond

56. Guvernul arată că marea parte a doctrinei şi jurisprudenţa constantă a instanţelor interne consideră că introducerea unei acţiuni în revendicare constituie un act de dispoziţie în privinţa bunului indiviz şi că, prin urmare, şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun.

57. Guvernul admite că regula unanimităţii este o construcţie jurisprudenţială ce poate duce la limitări ale dreptului de acces la o instanţă. Cu toate acestea, el apreciază că aceste limitări tind spre un scop comun şi că există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

58. Guvernul arată că regula mai sus menţionată tinde să protejeze drepturile moştenitorilor coproprietarilor ce nu au participat la acţiunile în revendicare, din moment ce soluţia acestor acţiuni le-ar putea influenţa drepturile. El expune, pe de o parte, că succesul acestor acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor reclamanţilor asupra întregului bun în detrimentul celorlalţi coproprietari şi, pe de altă parte, că respingerea acţiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor coproprietarilor, chiar dacă o parte din aceştia nu a participat la ele.

59. În fine, Guvernul arată că limitarea accesului la o instanţă nu este decât temporară, deoarece reclamanţii vor putea introduce noi acţiuni de îndată ce vor fi obţinut acordul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari.

60. Reclamanţii admit că regula unanimităţii este aplicată de majoritatea jurisprudenţei interne, dar ei contestă temeinicia sa. Ei arată că, în situaţia lor, în care moştenitorul unuia dintre coproprietari a refuzat să se alăture acţiunilor lor şi în care moştenitorii unui alt coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea acestei reguli i-a privat de orice mijloc de a-şi demonstra drepturile succesorale. Prin urmare, ei apreciază că acţiunea în revendicare ar trebui privită ca un act de conservare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi că exercitarea ei ar trebui să fie deschisă tuturor coproprietarilor pentru a-şi apăra drepturile în caz de apropiere ilegală a bunului de către un terţ.

61. În plus, ei subliniază că o parte din jurisprudenţa Înaltei Curţi, de care aparţine Hotărârea din 29 septembrie 2000, a renunţat la aplicarea regulii unanimităţii în cazul imobilelor pe care statul şi le-a apropriat în timpul regimului comunist.

62. Curtea reaminteşte încă de la început că art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia act de orice contestaţie legată de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).

63. Desigur, dreptul de acces la o instanţă nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

64. În fine, Curtea reaminteşte că reglementarea referitoare la formalităţile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmăreşte să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului securităţi juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr. 57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este să analizeze in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a analiza dacă modalitatea în care i-au afectat pe reclamanţi a încălcat Convenţia (vezi Kaufmann împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005).

65. În speţă, Cutea observă că nu există nicio îndoială că acţiunile reclamanţilor cădeau sub incidenţa art. 6 pe latura sa civilă din moment ce urmăreau obţinerea restituirii terenurilor ce aparţinuseră autorilor lor.

66. Ea observă apoi că, conform regulii unanimităţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile inadmisibile pe motivul că fuseseră introduse fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii coproprietari ai bunurilor revendicate.

67. Aşadar, este obligaţia Curţii să verifice dacă regula unanimităţii aplicate în speţă de instanţele interne este clară, accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă urmărea un scop legitim şi dacă era proporţională cu acesta.

68. Curtea constată în primul rând că regula în discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu decurge dintr-o dispoziţie procedurală specifică, ci este inspirată din particularităţile acţiunii în revendicare.

69. Având în vedere faptul că această regulă jurisprudenţială era respectată de majoritatea instanţelor interne, Curtea poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în speţă era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari ai bunului.

70. Mai rămâne de aflat dacă, atunci când au cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi din bunul indiviz.

71. În această privinţă, Curtea observă că părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte necesitatea de a obţine acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o acţiune în revendicare. Reclamanţii pretind că acţiunea în revendicare ar trebui considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecărui coproprietar şi că ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul arată că, la vederea consecinţelor importante pe care dreptul intern le ataşează soluţiei unei astfel de acţiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, ca pentru orice act de dispoziţie asupra bunului.

72. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze această controversă, ce ţine de teoria şi practica interrne de drept civil.

73. Într-adevăr, este suficient să constate că regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. În realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

74. Desigur, Curtea observă că cea de-a doua acţiune în revendicare nu a fost introdusă decât de moştenitorii lui Nicolae Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine consimţământul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea apreciază că o eventuală cerere de intervenţie din partea celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni.

75. Prin urmare, reamintind că orice prevedere a Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia respingerea acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o limitare temporară a dreptului lor de acces la o instanţă. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că, în afară de Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură să le permită reclamanţilor să îşi demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observă cu interes că, recent, a fost trimis în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea Codului civil, care elimină în mod expres regula unanimităţii.

76. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.

77. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

78. Reclamanţii apreciază că respingerea acţiunilor lor i-a împiedicat să se bucure de drepturile lor succesorale. Ei pretind că, în baza Hotărârii definitive din 5 decembrie 1994 a Judecătoriei Constanţa, care a constatat neconstituţionalitatea Decretului de expropriere nr. 102/1950, ei aveau "o speranţă legitimă" de a li se restitui bunurile aflate în litigiu. Prin urmare, ei denunţă o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede astfel:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."

79. Guvernul afirmă că reclamanţii nu au "niciun bun" şi "nicio speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii, de a se bucura de dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate, din moment ce au fost scoase din patrimoniul autorilor lor în anul 1950 şi că de atunci ei nu au obţinut nicio hotărâre definitivă care să dispună restituirea lor.

80. În ceea ce priveşte Sentinţa din 5 decembrie 1994, Guvernul arată că ea nu se referea decât la cel de-al doilea teren ce făcuse obiectul exproprierii din 1950. Pretinzând că situaţia celor două terenuri este diferită, el apreciază că concluzia la care a ajuns instanţa în sentinţa mai sus menţionată nu putea fi extinsă mutatis mutandis asupra cauzei reclamanţilor.

81. În orice caz, Guvernul arată că sentinţa unei instanţe interne nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte părţile din acest litigiu. El arată că, în dreptul român, numai hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes. Or, Curtea Constituţională nu controlează decât conformitatea legilor în vigoare cu Constituţia din 1991. Analiza conformităţii prevederilor legale intrate în vigoare înainte de 1991 cu normele constituţionale anterioare Constituţiei din 1991 ţine de competenţa instanţelor ordinare, ale căror hotărâri nu sunt obligatorii decât inter partes.

82. Reclamanţii susţin că faptul că s-a constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 102/1950 prin Sentinţa din 5 decembrie 1994 are consecinţe asupra tuturor bunurilor expropriate prin acest act. Prin urmare, ei apreciază că nu şi-au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenurilor revendicate şi pretind că respingerea acţiunilor lor echivalează cu o măsură de expropriere.

83. Curtea reaminteşte, în primul rând, că ea nu poate analiza o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente întâmplate după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte partea contractantă în discuţie. În speţă, bunurile aflate în litigiu au fost expropriate în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România. Aşadar, Curtea nu este competentă ratione temporis să analizeze circumstanţele exproprierii terenurilor litigioase.

84. Prin urmare, reclamanţii nu se pot plânge de o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedurile în cauză se referă la "bunuri" ai căror titulari sunt, în sensul acestei prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate include atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosirea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

85. În speţă, Curtea constată că nicio instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Rezultă că reclamanţii nu au niciun "bun actual" în sensul jurisprudenţei citate.

86. Rămâne de analizat dacă ei puteau avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a li se recunoaşte un drept de proprietate asupra acestor bunuri.

87. În această problemă, Curtea a statuat deja că o creanţă nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, citată mai sus, § 52).

88. În speţă, Curtea observă că creanţa în restiutirea pe care o puteau eventual invoca reclamanţii era, de la bun început, o creanţă condiţională, deoarece chestiunea reunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui terenurile trebuia soluţionată în cadrul acţiunilor în revendicare pe care le-au formulat.

89. Desigur, Judecătoria Constanţa care a judecat cererea de restituire a terenului adiacent celor revendicate de către reclamanţi a dat câştig de cauză moştenitorului fostului proprietar, pe motivul că Decretul de expropriere nr. 102 din 20 aprilie 1950 încălcase prevederile constituţionale în vigoare la acea dată.

90. Cu toate acestea, Curtea constată, după exemplul Guvernului, că în dreptul intern sentinţa Judecătoriei Constanţa nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte părţile implicate în acest litigiu. Aşadar, nimic nu permite Curţii să speculzeze care ar fi fost concluziile instanţelor interne dacă ar fi analizat pe fond acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Prin urmare, Curtea consideră că sentinţa menţionată mai sus nu învestea reclamanţii cu un drept executoriu de a obţine restituirea terenurilor ce au aparţinut autorilor lor.

91. Prin urmare, Sentinţa din 5 decembrie 1994 nu era suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o "valoare patrimonială" ce reclamă protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (Kopecky, citată mai sus, § 59).

92. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că acel capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra celorlalte pretinse încălcări

93. În Cererea nr. 1.434/02, invocând art. 6 din Convenţie, reclamanţii pretind că refuzul Curţii de Apel Galaţi de a admite cererea primului reclamant şi de a amâna cu mai mult de 3 zile pronunţarea hotărârii pentru a-şi angaja un avocat a adus atingere garanţiilor procesului echitabil.

94. Curtea observă în primul rând că reclamanţii nu au adus dovada că ar fi făcut o astfel de cerere.

95. În orice caz şi presupunând că această cerere ar fi fost reală, ţinând cont de constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă la care a ajuns, Curtea consideră inutil să analizeze separat acest capăt de cerere.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

96. Conform art. 41 din Convenţie,

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciu

97. Reclamanţii solicită 580.000 euro reprezentând valoarea celor 4 terenuri revendicate. Ei solicită, de asemenea, acordarea sumei de 4.800 euro fiecăruia dintre ei, cu titlu de daune morale, pentru suferinţa gravă suportată din cauza respingerii acţiunilor lor de către instanţele interne.

98. Guvernul se opune acestor solicitări. El subliniază că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor dreptul la restituirea terenurilor în litigiu. În orice caz, el consideră suma solicitată cu titlu de daune materiale prea mare în raport cu valoarea reală a acestor terenuri.

99. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului de acces la o instanţă al reclamanţilor. După părerea sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

100. Curtea observă că, în speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a-şi revendica bunurile imobile ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.

101. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi condus acţiunile lor în revendicare dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei. Aşadar, nu este cazul să li se acorde o despăgubire cu acest titlu.

102. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrări din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare.

103. Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată fiecăruia dintre reclamanţi suma de 1.000 de euro pentru daune morale.

B. Cheltuieli de judecată

104. Reclamanţii solicită, de asemenea, rambursarea a 17.086 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi 1.650 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii.

105. Ei şi-au detaliat solicitările după cum urmează:

a) 78.879.800 lei (ROL) ca taxe de timbru şi cheltuieli şi sume plătite părţilor pârâte;

b) 10.366 EUR cheltuieli de deplasare în scopul procedurilor interne;

c) 24.760.000 ROL reprezentând costul a două expertize tehnice pentru identificarea terenurilor în litigiu;

d) 54.600.000 ROL şi 2.000 dolari americani (USD) pentru onorariile şi cheltuielile corespunzătoare activităţii diferiţilor avocaţi în cadrul procedurilor interne;

e) 38.100.000 ROL pentru onorariile şi cheltuielile aferente activităţii avocatului lor în faţa Curţii.

106. Ei pun la dispoziţie dovezi de plată pentru o sumă totală de 193.077.500 ROL şi 2.605 mărci germane (DEM) corespunzătoare diferitelor cheltueili menţionate mai sus.

107. G