CAUZA COSTREIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Costreie împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 septembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

 1. La originea cauzei se află cererea nr. 31703/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Valentin Sorin Costreie („reclamantul”), a sesizat Curtea la 13 august 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul pretindea o încălcare a art. 8 din Convenţie ca urmare a imposibilităţii în care se află de a-şi exercita drepturile părinteşti faţă de cele două fiice minore ale sale.

4. La 18 iunie 2008, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3, Curtea a decis că admisibilitatea şi temeinicia cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. Reclamantul s-a născut în 1971 şi locuieşte în Bucureşti.

6. În 1993, reclamantul s-a căsătorit cu C.D.E. Cuplul a avut două fete, Miruna Maria (M.M.) şi Teodora Andreea (T.A.), născute în 1995 şi respectiv 1999.

7. În 2000, datorită studiilor doctorale ale reclamantului, cuplul a luat decizia de a se muta în Canada cu cele două fiice pe o perioadă de patru ani. În aprilie 2002, C.D.E. s-a întors în România cu fetele, datorită problemelor de adaptare ale sale şi ale M.M. Reclamantul şi-a continuat studiile în Canada, menţinând periodic legătura cu familia sa.

8. În timpul vacanţei pe care reclamantul a petrecut-o în România, la 13 iunie 2003, C.D.E. a părăsit domiciliul comun, luând cu ea cele două fiice minore ale cuplului, fără consimţământul reclamantului.

1. Acţiunea de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale pentru încredinţarea provizorie a copiilor în favoarea mamei

9. La 16 iunie 2003, C.D.E. a introdus o acţiune de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale pentru a obţine încredinţarea provizorie a celor două fete. Reclamantul a depus o cerere reconvenţională şi a solicitat, la rândul său, încredinţarea provizorie.

10. Prin hotărârea definitivă din 5 septembrie 2003, după ce a constatat că C.D.E. lăsa uneori copiii în grija vecinilor până seara târziu şi că avea o atitudine care îi putea influenţa negativ pe copii, Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea mamei ca nefondată. Cererea reconvenţională a reclamantului a fost admisă, iar acesta a obţinut încredinţarea provizorie a celor două fiice minore.

11. La 17 septembrie 2003, hotărârea a fost învestită cu formulă executorie.

12. La 2 octombrie 2003, s-a dispus suspendarea executării hotărârii menţionate ca urmare a cererii mamei care a formulat, de asemenea, o contestaţie la executare.

13. La 15 septembrie 2003, reclamantul a adresat o plângere Poliţiei Bucureşti, susţinând că mama celor două fete refuza să se conformeze hotărârii şi că le ascundea. La 29 octombrie 2003, Poliţia Sectorului 6 Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale, confirmată de procuror prin ordonanţa din 6 ianuarie 2004.

14. În urma unei a doua acţiuni de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale introduse de C.D.E., prin hotărârea din 5 decembrie 2003, judecătoria a acordat încredinţarea provizorie a celor două fete mamei, până la pronunţarea divorţului. Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a constatat că circumstanţele se schimbaseră. Astfel, fetele au fost încredinţate C.D.E. în tot acest timp. Datorită temerilor manifestate de C.D.E. ca reclamantul să nu răpească fetele, M.M. nu a frecventat şcoala la care era înscrisă. Instanţa a făcut referire la incidentul survenit la 29 octombrie 2003, când reclamantul şi cele două fete au fost reţinute la graniţa cu Serbia, în timp ce încercau să iasă din România, deşi executarea hotărârii din 5 septembrie 2003 era suspendată (a se vedea pct. 12). Instanţa a observat că acest demers al reclamantului era de natură să creeze o stare de nesiguranţă şi de anxietate pentru minore. Aceasta a considerat că era în interesul copiilor să rămână lângă mama lor până la pronunţarea divorţului.15. Recursul din 20 octombrie 2004 a fost respins prin hotărârea definitivă a Tribunalului Bucureşti din 20 octombrie 2004.

2. Demersurile reclamantului în vederea obţinerii dreptului de vizitare

a) Prima acţiune a reclamantului de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale

16. Întemeindu-se pe imposibilitatea de a-şi vedea fetele după părăsirea domiciliului de către C.D.E., reclamantul a introdus o acţiune de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale care să o oblige pe aceasta să îi permită să îşi vadă fetele în timpul vacanţei de vară din 2003. Acesta a propus următorul program: fie de la 3 până la 13 septembrie 2003, fie de la 5 la 8 septembrie 2003 sau de la 12 până la 15 septembrie 2003. De asemenea, acesta a solicitat dreptul de a le duce la mare.

17. Prin hotărârea din 2 septembrie 2003, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis parţial cererea reclamantului. Acesta a fost autorizat să le vadă în conformitate cu calendarul stabilit de către instanţă: începând cu ora 17, de la 5 septembrie 2003 până la 7 septembrie 2003, la ora 18, şi de la 12 până la 14 septembrie 2003. În ceea ce priveşte restul, instanţa a considerat că activităţile şcolare sau preşcolare ale fetelor puteau fi perturbate de o vacanţă la mare.

18. Decizia respectivă nu a fost executată, ca urmare a refuzului C.D.E. de a se conforma acesteia.

b) A doua acţiune de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale

19. La 27 ianuarie 2004, reclamantul a introdus o nouă acţiune de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale prin care să obţină dreptul temporar de vizitare a fiicelor sale minore. Reclamantul a subliniat că procedura de divorţ era în curs şi că din 13 iunie 2003, dată la care soţia sa a părăsit domiciliul comun, aceasta l-a împiedicat în mod constant să îşi vadă fiicele.

20. Prin ordonanţa preşedinţială din 9 martie 2004, Judecătoria Bucureşti a admis parţial acţiunea reclamantului. Instanţa a dispus ca C.D.E. să îi permită reclamantului să îşi vadă fiicele în fiecare sâmbătă şi duminică din prima şi a treia săptămână din lună, de la ora 10 dimineaţa până la ora 18, în domiciliul comun al părinţilor, în prezenţa mamei. Pentru a reţine această soluţie, instanţa a observat că reclamantul a fost împiedicat să aibă legături cu fiicele sale din iunie 2003 şi că, având în vedere vârsta acestora, întreruperea legăturilor putea să aibă efecte ireversibile. Instanţa a insistat asupra faptului că reclamantul nu era decăzut din drepturile şi responsabilităţile sale părinteşti şi că exercitarea acestor drepturi doar de către mamă putea influenţa negativ copiii în privinţa reclamantului. Aceasta a observat că reclamantul era recunoscut drept o persoană care oferea garanţiile morale pentru creşterea responsabilă a copiilor săi şi că, înainte de iunie 2003, relaţia cu fiicele sale era o relaţie normală tată-copil. Instanţa a precizat că era vorba de o măsură provizorie valabilă până la pronunţarea unei decizii definitive în procedura de divorţ şi încredinţarea copiilor, decizie care urma să stabilească, de asemenea, modalităţile de menţinere a legăturilor personale cu părintele căruia nu îi vor fi încredinţaţi copiii.

21. Prin încheierea din 31 martie 2004, Judecătoria Bucureşti a admis cererea de executare a ordonanţei citate anterior.

22. La 3 aprilie 2004, un executor judecătoresc, însoţit de reclamant, a încercat să pună în executare decizia. Astfel cum reiese din procesul-verbal întocmit la această dată, nu a fost găsită nicio persoană la domiciliul celor două fete. La 4, 17 şi 18 aprilie 2004, precum şi la 15 şi 16 mai 2004 şi la 5, 6 şi 19 iunie 2004, executorul judecătoresc a încercat din nou, în zadar, să pună în executare decizia Judecătoriei Bucureşti. Acesta nu a reuşit niciodată să le întâlnească pe mamă şi pe cele două fete.

23. La 5 mai 2004, printr-o încheiere definitivă, judecătoria a obligat C.D.E. la plata de daune cominatorii în valoare de 300 000 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii din 9 martie 2004. Potrivit reclamantului, nici această hotărâre nu a fost executată vreodată.

24. Reclamantul a formulat recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale din 9 martie 2004.

25. Prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis recursul acestuia şi a modificat hotărârea citată anterior. În consecinţă, mama a fost obligată să îi permită reclamantului să îşi ia fiicele începând cu ora 16, vinerea, la fiecare sfârşit de săptămână din prima şi a treia săptămână din lună, la domiciliul acestuia. În ceea ce priveşte vacanţele şcolare, instanţa a decis că reclamantul avea dreptul de a petrece jumătate din toate vacanţele şcolare scurte cu fiicele sale şi de la 1 august la 15 septembrie în timpul vacanţei de vară. Instanţa a reţinut că fetele trebuiau să petreacă timp singure cu tatăl lor astfel încât să îşi poată exprima în mod liber afecţiunea pentru el.

26. La 6 aprilie 2005, judecătoria a admis cererea de executare a hotărârii din 14 februarie 2005, prin încheiere definitivă.

27. La 29 aprilie, 20 mai, 3 iunie, 17 iunie 2005, reclamantul a încercat, însoţit de executorul judecătoresc şi de ofiţeri de poliţie, să îşi vadă fiicele. La 3 iunie erau prezenţi şi doi inspectori de la Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului ca urmare a unei cereri a reclamantului adresate acestei autorităţi. Nu se afla nimeni la domiciliul C.D.E. şi al celor două fete.

28. La 1 august 2005, C.D.E. a deschis uşa reclamantului care era însoţit de executorul judecătoresc şi de inspectorii de poliţie şi a declarat că nu intenţiona să se conformeze hotărârii prin care se stabilise programul de vizitare.

29. La 1 august 2007, cu ocazia unei noi încercări a reclamantului, C.D.E. a declarat că intenţiona să se conformeze hotărârii Tribunalului Bucureşti. Cu toate acestea, M.M. a precizat că nu dorea să meargă cu tatăl său, dar că acesta putea să o sune pentru a relua legătura. Un proces-verbal a fost întocmit de executorul judecătoresc la data respectivă. Cu această ocazie, reclamantul şi executorul erau însoţiţi de reprezentanţi ai Direcţiei de protecţie a copilului.

3. Divorţul şi încredinţarea copiilor

30. La 21 aprilie 2004, Judecătoria Ploieşti a pronunţat divorţul soţilor. Instanţa a încredinţat mamei cele două fiice minore şi a obligat reclamantul să plătească 32% din veniturile sale lunare cu titlu de pensie alimentară până la majorat. Aceasta a reţinut că, de la naştere, fetele au fost întotdeauna lângă mama lor, chiar şi atunci când tatăl lor îşi continua studiile de doctorat în Canada. Instanţa s-a întemeiat, de asemenea, pe un raport de evaluare psihologică, redactat la 1 septembrie 2003, potrivit căruia fetele nu prezentau niciun semn de abuz emoţional sau fizic din partea părinţilor lor. Aceasta a concluzionat că, deşi fetele încercau sentimente pozitive faţă de ambii părinţi, nu puteau fi despărţite de mama lor, având în vedere vârsta lor şi profundul lor ataşament pentru mamă, de care nu fuseseră niciodată despărţite mai mult de o zi sau două. Hotărârea nu conţine nicio dispoziţie cu privire la drepturile de vizitare ale reclamantului.

31. La 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul reclamantului. Curtea de apel a indicat că reclamantul putea introduce o acţiune în temeiul art. 43 din Codul familiei pentru a obţine un drept de vizitare a fiicelor sale în vederea unei dezvoltări normale a relaţiilor dintre aceştia.

32. La 10 martie 2005, decizia de divorţ a devenit definitivă în urma respingerii acţiunii reclamantului de Curtea de Apel Ploieşti, reunită într-o nouă componenţă.

4. Plângerea penală împotriva C.D.E.

33. La 2 iunie 2004, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva C.D.E. El a susţinut că aceasta din urmă nu îi respecta dreptul de a avea legături cu cele două fiice ale sale, şi aceasta în ciuda hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest sens, în special hotărârea din 9 martie 2004. Acesta invoca în sprijinul său art. 307 alin. (2) C. pen. cu privire la nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

34. Prin raportul din 30 mai 2005, Poliţia Sectorului 6 Bucureşti a propus trimiterea în judecată a C.D.E. pentru săvârşirea infracţiunii menţionate la art. 307 alin. (2) C. pen. Dosarul a fost trimis Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, competent pentru a dispune măsura propusă.

35. Prin ordonanţa din 31 octombrie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a constatat că faptele imputate C.D.E. nu îndeplineau condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii penale a acesteia. Această decizie se întemeia pe mai multe elemente. Astfel, parchetul a audiat-o pe M.M. în vârstă de 10 ani şi a constatat că aceasta din urmă încerca un sentiment de teamă faţă de tatăl său, după încercarea acestuia de a o duce în Belgrad la 29 octombrie 2003. În plus, raportul de evaluare psihologică redactat imediat după aceste evenimente făcea trimitere la sentimentul de anxietate şi la stările afective contradictorii ale M.M. faţă de tatăl său şi a constatat că ambele fiice refuzau să plece din casă şi încercau sentimente de nesiguranţă şi de frustrare. Potrivit raportului, era de dorit un tratament terapeutic. În ceea ce priveşte refuzul C.D.E. de a-i permite reclamantului să îşi vadă fiicele, astfel cum avea dreptul în temeiul hotărârilor judecătoreşti, parchetul a constatat că mama acţionase în interesul copiilor săi, încercând să nu le oblige să îşi vadă tatăl împotriva voinţei lor. În consecinţă, parchetul a dispus încetarea urmăririi penale împotriva C.D.E.

36. Reclamantul a formulat o plângere penală împotriva acestei ordonanţe.

37. Prin ordonanţa din 3 aprilie 2006, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins plângerea ca nefondată.

38. La 27 aprilie 2006, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., reclamantul a introdus o plângere penală la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti. Acesta a subliniat, printre altele, că C.D.E. nu îi permitea să îşi vadă fiicele, exercitând presiuni asupra acestora din urmă şi influenţându-le declaraţiile. De altfel, acesta a subliniat că raportul de evaluare psihologică în care se confirma o anumită angoasă din partea fiicelor faţă de tatăl lor a fost infirmat de către instituţia care l-a eliberat. În această privinţă, reclamantul a făcut trimitere la o comunicare din partea Direcţiei de protecţie a copilului, din 12 februarie 2004, care preciza că raportul din 5 noiembrie 2003 nu arăta rezultatele testelor psihologice utilizate, care includeau aspecte ce nu puteau fi determinate prin intermediul testelor psihologice. În plus, disponibilitatea afişată de către C.D.E. pentru facilitarea legăturilor cu fiicele sale nu era decât teoretică. În consecinţă, acesta solicita condamnarea penală a C.D.E. pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea copiilor.

39. Prin sentinţa din 19 mai 2006, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins plângerea penală a acestuia. Instanţa a constatat că hotărârile din 4 martie 2004 şi 14 februarie 2005 ale Tribunalului Bucureşti nu erau executate, în pofida eforturilor susţinute ale reclamantului, asistat de executorii judecătoreşti şi de agenţii de poliţie. În ciuda acestei constatări, instanţa a reţinut că, din declaraţiile M.M., precum şi din cele ale bonei sale S.E., reieşea că, după încercarea de răpire a fetelor, acestea din urmă au avut o atitudine negativă faţă de tatăl lor. În conformitate cu elementele aflate la dosar, instanţa a considerat că C.D.E. nu a avut intenţia de a-l împiedica pe reclamant să îşi vadă fiicele, ci din contră că acesta le-a văzut în mai multe rânduri, chiar dacă nu în condiţiile precise stabilite în hotărârea citată anterior. După referirea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a obligaţiilor impuse statului în temeiul art. 8 în vederea asigurării legăturii dintre copii şi părintele căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii, instanţa a hotărât că nu putea fi angajată răspunderea penală a C.D.E. Astfel, teama încercată de către fete nu putea fi înlăturată printr-o condamnare penală a mamei, ci presupunea concursul mai multor organisme printre care autoritatea tutelară, serviciul de protecţie a copilului, specialişti precum psihiatri şi psihologi. În afară de aceasta, instanţa a considerat că cei doi părinţi nu au depus eforturi pentru soluţionarea situaţiei create. În consecinţă, instanţa a respins plângerea penală ca nefondată.

40. La 24 mai 2006, reclamantul a formulat recurs.

41. Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat la 3 noiembrie 2006. Tribunalul a constatat că C.D.E. a avut un comportament imputabil, deoarece a refuzat executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Instanţa a constatat că, deşi fetele încearcă o anumită teamă faţă de tatăl lor, judecătoria dispusese, prin hotărârea din 9 martie 2004, ca dreptul de vizitare al tatălui să fie exercitat în prezenţa mamei, ceea ce ar atenua teama acestora. În plus, raportul de evaluare psihologică din 5 noiembrie 2003 a fost redactat la o zi de la incidentul din 29 octombrie 2003 şi era normal ca fetele să fie afectate de acest incident. Cu toate acestea, pentru T.A. incidentul nu reprezenta decât o aventură, în timp ce M.M. a fost dezamăgită de faptul că tatăl ei, pe care îl iubea atât de mult, a încercat să o ia de lângă mama sa, însă niciuna dintre fete nu exprima un refuz clar de a-l vedea pe reclamant. În plus, institutul care a redactat raportul respectiv şi-a infirmat ulterior concluziile. Tribunalul a considerat că atitudinea negativă a fiicelor faţă de tatăl lor se datora în special comportamentului C.D.E. care refuza să se conformeze hotărârilor judecătoreşti prin care i se acordase reclamantului drept de vizitare. În consecinţă, tribunalul a casat ordonanţa de încetare a urmăririi penale şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti pentru a se pronunţa pe fond cu privire la plângerea penală a reclamantului.

42. Judecătoria a fost din nou sesizată cu privire la cauză. La 30 martie 2007, un raport de evaluare psihologică a fost redactat la solicitarea judecătoriei. Raportul a observat că cele două fete erau bine educate de către mama lor şi a constatat că acestea aveau nevoie de afecţiunea paternă. Raportul recomanda părinţilor să evite conflictele dintre ei şi să colaboreze şi să se implice în activităţile şcolare ale fiicelor.

La 24 mai 2007, după o analiză de mai multe pagini, judecătoria a obligat C.D.E. la plata unei amenzi penale de 5 000 ROL (aproximativ 1 530 EUR) pentru nerespectarea măsurilor privind încredinţarea copiilor şi a sumei de 1 ROL pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Instanţa a arătat că respectivele concluzii ale evaluării psihologice efectuate după incidentul din 29 noiembrie 2003 au fost ulterior infirmate. Un certificat depus la dosar de către un psiholog şcolar arăta că minorele au beneficiat de sfaturi şi de terapie psihologică între noiembrie 2003 şi aprilie 2004, dată la care acestea au încetat să aibă nevoie de acest tip de tratament. De asemenea, instanţa a observat că, după luna aprilie 2004, nu exista niciun motiv pentru a refuza legătura fetelor cu tatăl lor. Chiar dacă M.M. a declarat, la 16 septembrie 2005, în faţa procurorului că nu dorea să îşi vadă tatăl, trebuia să se ţină seama de faptul că această declaraţie a fost făcută în prezenţa C.D.E. şi după o lungă perioadă în care fata şi-a văzut tatăl foarte rar şi a fost sub influenţa mamei. În această privinţă, instanţa a reţinut concluziile experţilor de la Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, potrivit cărora o evaluare psihologică nu se putea face pe baza unei singure discuţii cu copilul şi în prezenţa mamei. În continuare, aceasta a considerat că, în speţă, nu exista niciun refuz clar al fetelor de a menţine legături cu tatăl lor, ci din contră, raportul psihologic evidenţia nevoia acestora de afecţiune paternă. Refuzul mamei de a permite reclamantului să aibă legături cu fiicele sale nu mai putea fi justificat prin efectele incidentului din 29 octombrie 2003. Instanţa a reţinut astfel că, într adevăr, C.D.E. a încercat întotdeauna să împiedice astfel de legături, după ce aceasta a părăsit domiciliul conjugal la 13 iunie 2003, deci chiar înainte de incidentul din 29 octombrie 2003. Instanţa a concluzionat că atitudinea C.D.E. pentru a-l împiedica în mod sistematic şi pentru o lungă perioadă, fără motive, pe reclamant să aibă legături personale cu cele două fiice minore ale sale în condiţiile definite de hotărârea din 9 martie 2004, astfel cum a fost modificată prin hotărârea din 14 februarie 2005, a creat premisele unei degradări posibil iremediabile a legăturilor dintre aceştia. Instanţa a constatat că erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 307 alin. (2) C. pen., şi anume nerespectarea măsurilor judiciare privind încredinţarea minorului.

43. În urma recursului C.D.E. împotriva hotărârii menţionate anterior, Tribunalul Bucureşti a revenit asupra acestei hotărâri, prin hotărârea definitivă din 23 ianuarie 2008. Acesta a considerat că nu era în interesul celor două fiice să se aplice o sancţiune penală mamei lor, având în vedere că aceasta nu a avut intenţia de a afecta relaţiile dintre fiicele sale şi reclamant, ci a vrut să îşi protejeze copiii. Tribunalul a confirmat concluzia hotărârii contestate cu privire la prejudiciul moral.

5. Demersurile reclamantului pe lângă autorităţile pentru protecţia copilului

44. La 22 iulie 2003, la cererea reclamantului, Serviciul public pentru protecţia drepturilor copilului în dificultate sau cu handicap a iniţiat o anchetă socială pentru a stabili situaţia fetelor. Raportul redactat la această dată nu s-a exprimat cu privire la situaţia copiilor, cu excepţia informaţiilor din partea mamei, chemată de două ori la sediul serviciului. C.D.E. şi-a trimis avocaţii la aceste reuniuni, aceştia adoptând o atitudine agresivă potrivit concluziilor raportului. La 1 septembrie 2003, un raport de evaluare psihologică redactat de către Direcţia pentru protecţia copilului a constatat că cele două fete minore aveau o educaţie adecvată şi erau bine îngrijite de către mama lor. Nu se făcea nicio precizare cu privire la legăturile cu tatăl lor.

45. La cererea C.D.E., un nou raport psihologic a fost redactat de către Direcţia pentru protecţia copilului la 5 noiembrie 2003, în urma evenimentelor de la 29 octombrie 2003, când reclamantul a încercat să treacă frontiera cu cele două fiice (a se vedea supra pct. 35).

46. Prin comunicarea din 29 ianuarie 2004, reclamantul a solicitat asistenţă şi ajutor de urgenţă la Direcţia pentru protecţia copilului sector 3 (denumită în continuare „direcţia”) pentru a lua măsuri în vederea facilitării întâlnirilor cu copiii săi. Prin comunicarea din 12 februarie 2004, direcţia i-a răspuns că, după ce a vorbit cu mama, aceasta din urmă a fost de acord ca reclamantul să efectueze o vizită la domiciliul minorelor. Această vizită urma să fie efectuată prin intermediul unui agent al direcţiei. De asemenea, direcţia l-a informat cu privire la concluziile raportului psihologic redactat la 5 noiembrie 2003 privind absenţa oricărui semn de abuz fizic sau emoţional al fetelor din partea C.D.E. Din elementele aflate la dosar, reiese că reclamantul nu şi-a văzut fiicele în 2004.

47. Prin comunicarea din 6 aprilie 2005, reclamantul a solicitat ajutorul aceleiaşi direcţii, subliniind, printre altele, că, în conformitate cu hotărârea definitivă a Tribunalului Bucureşti din 14 februarie 2005, avea dreptul să îşi vadă fiicele şi chiar să le ia în timpul vacanţelor şcolare. Acesta solicita direcţiei să ia măsuri în vederea „responsabilizării” mamei astfel încât aceasta să înţeleagă importanţa legăturilor paterne şi sublinia că aceasta izola fetele şi solicita deplasarea unui psiholog la faţa locului. La 10 şi 25 mai 2005, direcţia l-a informat că, ţinând seama de complexitatea cauzei şi de necesitatea de a obţine informaţii, putea să treacă o anumită perioadă de timp până la găsirea unei soluţii. La 23 mai 2005, Direcţia pentru protecţia copilului a redactat un raport de anchetă socială privind cele două fete şi a concluzionat că, deşi C.D.E. nu a interzis în mod formal fiicelor sale să menţină legături cu tatăl lor, aceasta făcea tot posibilul pentru împiedicarea legăturilor, personale sau telefonice. Acelaşi raport recomanda ca întreaga familie să urmeze un program de consiliere şi terapie familială.

48. Reclamantul a reiterat cererea de a i se acorda asistenţă prin scrisoarea din 1 iunie 2005.

49. La 17 iunie 2005, un nou raport a fost redactat în urma întâlnirii unui psiholog cu cele două fete, în prezenţa mamei şi după discuţii cu ambii părinţi. Minorele au afirmat că erau de acord să primească vizitele tatălui lor, „cu condiţia ca acesta să nu le mintă din nou”. Se menţiona, de asemenea, că observaţiile erau superficiale, având în vedere că a avut loc doar o întâlnire cu psihologul în prezenţa mamei lor şi că acesta nu a avut ocazia să analizeze interacţiunea reclamantului cu fiicele. Cu titlu de concluzie, raportul propunea un program de terapie familială pentru părinţi şi cele două fiice. Din elementele aflate la dosar, reiese că nu existat nicio urmare a acestei întâlniri cu un psiholog din partea autorităţilor. La 21 iunie 2005, reclamantul a fost informat cu privire la rezultatele acestei evaluări psihologice. Întrucât nu a considerat acest răspuns adecvat, reclamantul a solicitat din nou ajutor pentru a-şi putea exercita drepturile părinteşti.

50. În 2006, reclamantul a formulat o cerere pentru a primi informaţii cu privire la evoluţia şcolară a fiicelor sale, solicitând asistenţă di partea Direcţiei pentru protecţia copilului. Aceasta din urmă i-a trimis rapoartele pozitive emise de către unităţile şcolare frecventate de către fete.51. O nouă anchetă socială a fost întreprinsă în 2006, iar raportul a descris relaţiile dintre părţi, fără să propună sau să stabilească măsuri concrete pentru a asigura o legătură reală între tată şi fiicele sale.

52. În cadrul procedurii judiciare având drept obiect plângerea penală a reclamantului împotriva C.D.E., Direcţia pentru protecţia copilului a efectuat un nou raport psihologic, în care se constata dezvoltarea armonioasă a fiicelor şi nevoia acestora de afecţiune paternă. Recomandările făcute părinţilor erau să evite conflictele dintre ei, să colaboreze şi să se implice în activităţile şcolare ale minorelor.

53. La 1 august 2007, la cererea C.D.E., reprezentanţii Direcţiei pentru protecţia copilului s-au dus la domiciliul acesteia pentru a asista la o întâlnire între reclamant şi fiicele sale. În timpul vizitei respective, acestea au refuzat să meargă la tatăl lor în timpul vacanţei de vară, astfel cum prevedea hotărârea din 14 februarie 2005 şi şi-au exprimat dorinţa de a menţine legătura cu el prin telefon. De asemenea, fetele au refuzat să meargă cu tatăl lor pentru câteva ore într-un alt loc. La 14 august 2007, a avut loc o nouă întâlnire între reclamant, reprezentanţii Direcţiei pentru protecţia copilului, fete şi C.D.E. Potrivit raportului redactat de Direcţia pentru protecţia copilului, cei doi părinţi au declarat că, de la 1 august, au reuşit să comunice mai bine, încercând să găsească împreună soluţii pentru ameliorarea relaţiilor dintre fete şi tatăl lor. Cu toate acestea, fetele au reiterat refuzul de a merge la tatăl lor pentru o parte a vacanţei. Cei doi părinţi şi-au luat angajamentul de a urma împreună cu fiicele şedinţe de consiliere psihologică, semnând declaraţii în acest sens.

6. Întâlnirile reclamantului cu cele două fiice

54. Potrivit informaţiilor aflate la dosar, reclamantul a putut să se întâlnească cu fiicele sale în timpul acestei perioade cu anumite ocazii, în special în octombrie 2003, în ianuarie şi în martie 2005, în ianuarie 2006 şi în august 2007 (a se vedea, de asemenea, supra pct. 46).

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

55. Dispoziţiile relevante din Codul familiei, din Codul penal, din Codul de procedură penală şi din Codul de procedură civilă („C. proc. civ.”) , în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare sunt descrise în hotărârea Lafargue împotriva României, (nr. 37284/02, pct. 64-70, 13 iulie 2006).

56. Art. 581 C. proc. civ., care este, de asemenea, relevant în speţă, este formulat după cum urmează:

„Instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări [...]

(4) Ordonanţa este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.”

57. Art. 6132 C. proc. civ. autorizează instanţa care se pronunţă asupra divorţului să ia măsuri vremelnice privind obligaţia de întreţinere a copiilor minori.

58. Direcţiile judeţene pentru protecţia drepturilor copilului sunt instituţii publice la nivel judeţean, cu personalitate juridică, sub autoritatea consiliului judeţean. Rolul acestor instituţii este de a le asigura copiilor în dificultate protecţia şi asistenţa necesare pentru a beneficia de drepturile lor şi de a le oferi susţinere şi consiliere pentru a preveni situaţiile care pun în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENTIE

59. Reclamantul pretinde că autorităţile române nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a asigura executarea rapidă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în speţă şi care îi acordau dreptul de vizitare şi de găzduire a fiicelor sale. Astfel, autorităţile române au încălcat art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

60. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

61. Reclamantul pretinde că autorităţile române nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a asigura executarea rapidă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în speţă şi care îi acordau dreptul de vizitare şi de găzduire a fiicelor sale. Acesta consideră că asistenţa autorităţilor nu a fost decât formală şi că, datorită imposibilităţii de a-şi exercita drepturile de vizitare, se află în situaţia unui părinte decăzut din drepturile părinteşti, chiar dacă nu există niciun argument moral sau legal pentru o asemenea situaţie.

b) Guvernul

62. Guvernul subliniază că reclamantul nu a solicitat niciodată ca hotărârea din 2 septembrie 2003 prin care i s-au acordat drepturi de vizitare temporare să fie învestită cu formulă executorie. În ceea ce priveşte hotărârea din 5 septembrie 2003, având în vedere că instanţele naţionale au dispus suspendarea executării şi că, în decembrie 2003, acestea au încredinţat copiii C.D.E. cu titlu provizoriu, Guvernul consideră că statul nu a încălcat dispoziţiile art. 8 din Convenţie.

63. În ceea ce priveşte ordonanţa preşedinţială din 9 martie 2004, astfel cum a fost modificată prin hotărârea din 14 februarie 2005, Guvernul subliniază că procedura de ordonanţă preşedinţială este o procedură specială şi excepţională prin care instanţele sesizate nu examinează fondul cauzei, ci dispun măsuri cu caracter provizoriu pentru cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de urgenţă. Prin urmare, potrivit acestuia, perioada care poate fi luată în considerare pentru a dezbate neexecutarea ordonanţei citate anterior se încheie la 10 martie 2005, data hotărârii definitive a instanţelor judecătoreşti române în cadrul procedurii de divorţ. În plus, Guvernul observă că, potrivit informaţiilor disponibile, reclamantul nu a formulat o nouă cerere în instanţă pentru a i se recunoaşte drepturi de vizitare definitive.

64. De asemenea, Guvernul subliniază că autorităţile naţionale au acordat tot sprijinul reclamantului în vederea executării acestei ordonanţe, şi aceasta chiar şi după data hotărârii definitive în procedura de divorţ. Astfel, acesta reaminteşte că reclamantul a primit asistenţă din partea executorului judecătoresc, precum şi din partea autorităţilor publice şi a autorităţilor competente pentru protecţia copilului, în special a psihologilor. Pe parcursul acestei perioade, autorităţile competente au redactat mai multe rapoarte de evaluare psihologică şi au realizat anchete sociale. De asemenea, Guvernul menţionează faptul că, potrivit procesului-verbal redactat de către executorul judecătoresc la 1 august 2007, M.M. refuza să îşi vadă tatăl şi că părinţii şi-au luat angajamentul de a urma un program de consiliere psihologică.

65. Guvernul subliniază că aspectele privind executarea acestei ordonanţe au fost analizate în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva C.D.E. În această privinţă, reaminteşte concluziile hotărârii definitive pronunţate la 23 ianuarie 2008, potrivit cărora C.D.E. a vrut doar să îşi protejeze copiii şi, nerespectând ordonanţa citată anterior, aceasta nu a acţionat cu rea-credinţă.

66. În cele din urmă, Guvernul concluzionează că autorităţile publice au păstrat un just echilibru între interesele în cauză şi că statul român nu şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a garanta dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie.

2. Motivarea Curţii

a) Principii generale

67. Curtea reaminteşte că, pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi că măsuri interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie [a se vedea, printre altele, Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, şi Elsholz împotriva Germaniei (GC), nr. 25735/94, pct. 43, CEDO 2000 VIII].

68. În această privinţă, Curtea reaminteşte că, dacă art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta generează, de asemenea, obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Într-un caz ca şi în celălalt, trebuie să se ţină seama de justul echilibru care trebuie păstrat între interesele în cauză ale individului şi ale societăţii în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 49, seria A nr. 290).

69. În ceea ce priveşte obligaţia statului de a adopta măsuri pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri care să îl reunească pe el şi pe copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a lua astfel de măsuri (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I, şi Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 127, CEDO 2000-VIII).

70. Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest sens nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important. Cu toate că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât limitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea (Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 58, seria A nr. 299-A, şi Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 94).

71. Prin urmare, punctul decisiv în speţă constă în a şti dacă autorităţile române au luat toate măsurile care se impuneau în mod rezonabil pentru a facilita executarea hotărârii pronunţate de către instanţele interne prin care i se acorda reclamantului dreptul de vizitare a copiilor săi (Hokkanen, citată anterior, pct. 58).

72. Este necesar să se reamintească faptul că, într-o cauză de acest gen, caracterul adecvat al unei măsuri este stabilit în funcţie de rapiditatea punerii sale în aplicare. Într-adevăr, procedurile privind autoritatea părintească şi dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el.

b) Aplicarea principiilor generale în speţă

73. În primul rând, Curtea observă că nu se contestă în speţă că legătura dintre reclamant şi copiii săi intră sub incidenţa vieţii de familie în sensul art. 8 din Convenţie.

i) Perioada care trebuie luată în considerare

74. În ceea ce priveşte ordonanţa preşedinţială din 9 martie 2004, astfel cum a fost modificată prin hotărârea din 14 februarie 2005, Guvernul consideră că aceasta a încetat să producă efecte la 10 martie 2005, data pronunţării hotărârii definitive în procedura de divorţ. Potrivit acestuia, reclamantul ar fi trebuit să introducă o nouă cerere pentru stabilirea drepturilor sale de vizitare definitive.

75. Curtea observă că executorul judecătoresc şi autorităţile pentru protecţia copilului la care s a adresat reclamantul, chiar şi după 10 martie 2005, nu au contestat niciodată sau pus la îndoială drepturile acestuia de vizitare, astfel cum au fost definite prin ordonanţa citată anterior. În această privinţă, Curtea observă, de asemenea, că, la 6 aprilie 2005, judecătoria a admis cererea de executare a acestei hotărâri, recunoscând astfel caracterul executoriu al acesteia, chiar şi după pronunţarea divorţului (pct. 26).

76. În plus, chiar dacă defineşte caracterul temporar al ordonanţelor preşedinţiale, dreptul intern nu oferă nicio precizare cu privire la procedura care trebuie urmată în cazul în care hotărârea definitivă pronunţată în procedura de divorţ nu conţine nicio dispoziţie privind dreptul de vizitare al părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul. Or, în speţă, decizia de divorţ s-a pronunţat numai cu privire la încredinţarea copiilor şi nu s-a pronunţat cu privire la drepturile de vizitare ale reclamantului.

77. Curtea consideră că nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la chestiunea de a şti dacă, în dreptul intern, ordonanţa în cauză a continuat să producă efecte după pronunţarea deciziei definitive de divorţ, dar se mulţumeşte să observe că, astfel cum reiese din elementele aflate la dosar, autorităţile publice sesizate de către reclamant pentru a-l ajuta în executarea ordonanţei respective nu au invocat niciodată invaliditatea acesteia şi au continuat să constate lipsa de conformare a C.D.E. faţă de ordonanţă. Prin urmare, Curtea va lua, de asemenea, în considerare perioada care s-a scurs după 10 martie 2005.

78. În ceea ce priveşte celelalte două ordonanţe pronunţate în favoarea reclamantului în 2003, în special cea din 2 septembrie 2003 şi cea din 5 septembrie 2003, Curtea observă că prima îi recunoştea drepturi de vizitare specifice pentru vacanţa de vară din 2003, în timp ce a doua a încetat să producă efecte la 5 decembrie 2003, dată la care judecătoria a încredinţat provizoriu cele două fete către C.D.E. Deşi capetele de cerere întemeiate pe neexecutarea acestor ordonanţe au fost adresate în afara termenului de şase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenţie, Curtea va ţine totuşi seama de efectele rezultate în urma neexecutării lor în contextul chestiunii în care a fost sesizată (mutatis mutandis, Hokkanen, citată anterior, pct. 53). În special, aceasta va stabili dacă autorităţile române au depus eforturi rezonabile pentru a facilita menţinerea legăturilor personale dintre reclamant şi fiicele sale, în conformitate cu modalităţile prescrise de ordonanţa preşedinţială din 9 martie 2004, astfel cum a fost modificată prin hotărârea din 14 februarie 2005.

ii) Cu privire la punerea în aplicare a dreptului de vizitare şi de găzduire al reclamantului

79. În speţă, Curtea observă că, la momentul în care drepturile de vizitare ale reclamantului au fost definite prin ordonanţa preşedinţială din 9 martie 2004, orice legătură cu fiicele sale era deja întreruptă din 13 iunie 2003, dată la care C.D.E. a părăsit domiciliul comun. În timpul acestei perioade, în pofida celorlalte două ordonanţe preşedinţiale prin care i s-au acordat drepturi de vizitare şi prin care i s-au încredinţat provizoriu cele două fete, a avut loc o singură întâlnire, în octombrie 2003 (a se vedea pct. 14 şi 54).

80. În mod similar Guvernului, Curtea susţine că procedura de ordonanţă preşedinţială este o procedură de urgenţă care urmăreşte prevenirea unui prejudiciu iremediabil. Prin urmare, o punere în executare rapidă este esenţială pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cu atât mai mult în domeniul relaţiilor familiale care se pot înrăutăţi rapid în absenţa oricărei legături reale şi efective între un părinte şi copilul său.

81. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că, deşi reclamantul a introdus o cerere de executare la 27 ianuarie 2004, aceasta nu a fost examinată de judecătorie decât la 9 martie 2004. Având în vedere că orice legătură normală cu fiicele sale era deja întreruptă de mai mult de şase luni, Curtea nu este convinsă că o asemenea perioadă de timp este în concordanţă cu esenţa unei astfel de acţiuni, care presupune urgenţă şi al cărei scop este de a proteja individul împotriva oricărui prejudiciu ce poate rezulta din simpla scurgere a timpului (mutatis mutandis, Ignaccolo-Zenide împotriva României, citată anterior, pct. 102).

82. În afară de aceasta, Curtea observă că multiplele încercări de executare a ordonanţei din 9 martie 2004, efectuate de către un executor judecătoresc, au fost fără nicio excepţie nerespectate, ca urmare a comportamentului mamei. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă din 14 februarie 2005, Curtea observă că încercările de executare au eşuat, chiar dacă executorul a fost asistat cu aceste ocazii de către reprezentanţi ai forţei publice şi ai Direcţiei pentru protecţia copilului. Or, în faţa obstrucţiei permanente a C.D.E., autorităţile s-au limitat să redacteze procese-verbale în care se constata fie absenţa C.D.E. şi a copiilor, fie refuzul primei de a se conforma hotărârilor prin care se acordau reclamantului drepturi de vizitare. C.D.E. nu a fost niciodată sancţionată pentru nerespectarea hotărârilor în litigiu.

83. În plus, Curtea consideră că un termen de peste un an pentru a finaliza procedura de ordonanţă preşedinţială (a se vedea pct. 19-25) şi imposibilitatea de a dispune executarea hotărârilor pronunţate în cadrul acestei proceduri nu corespund cerinţelor procedurii de urgentă a acestor cereri şi necesităţii de a pune în aplicare cu rapiditate măsurile luate de instanţele judiciare.

84. În pofida faptului că au fost efectuate mai multe anchete sociale şi evaluări psihologice în urma solicitărilor reclamantului, Curtea constată că acestea s-au limitat să constate starea de lucruri şi să facă recomandări cu caracter general, fără să propună nicio măsură concretă pentru remedierea situaţiei. Nu a avut loc nicio discuţie cu fetele în vederea încercării de a le pregăti pentru întâlnirile cu tatăl lor. În plus, autorităţile competente nu i-au reunit pe tată şi pe fiice înainte de august 2007.

85. În afară de aceasta, Curtea consideră că este extrem de regretabil că, în măsura în care înainte de 13 iunie 2003 legăturile dintre reclamant şi fiicele sale erau perfect normale, astfel încât instanţele interne i-au încredinţat copiii cu titlu provizoriu, după această dată, datorită refuzului sistematic al mamei de a-i permite să aibă legături cu fiicele, relaţia lor s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât, în august 2007, ambele fete refuzau chiar şi să iasă cu acesta pentru câteva ore (a se vedea pct. 53). Cu acest titlu, Curtea observă că rapoartele de evaluare psihologică şi de anchetă socială redactate între 2003 şi 2007 nu prezintă niciun refuz ferm din partea fiicelor de a menţine legătura cu reclamantul. Din contră, toate aceste rapoarte constată faptul că ar fi în interesul fiicelor să menţină legăturile cu acesta, că resimţeau nevoia de afecţiune paternă, că acesta s-a comportat întotdeauna ca un tată bun şi că nu i se putea reproşa nimic.

86. De asemenea, Curtea observă că, spre deosebire de alte cauze pe care le-a examinat în trecut, copiii reclamantului nu au fost expuşi unor situaţii de violenţă sau de maltratare din partea acestuia şi nu a existat nicio afirmaţie de acest gen din partea fostei sale soţii (a se vedea per a contrario, Glaser împotriva Regatului Unit, nr. 32346/96, 19 septembrie 2000, şi Nuutinen, citată anterior). În plus, nici instanţele, nici autorităţile pentru protecţia copilului nu au constatat vreun deficit afectiv, o stare de sănătate îngrijorătoare sau un dezechilibru psihic al reclamantului. Toate hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea sa, precum şi rapoartele psihologice şi de anchetă socială subliniau interesul fiicelor de a menţine legătura cu tatăl lor în vederea unei dezvoltări armonioase.

87. Curtea observă că nicio măsură nu a fost luată de către autorităţi pentru a crea condiţiile necesare pentru executarea ordonanţei în litigiu, fie că era vorba de măsuri coercitive împotriva C.D.E. sau de măsuri pregătitoare în vederea facilitării întâlnirilor dintre reclamant şi fiicele sale. Spre deosebire de situaţia de fapt din cauza Kalló împotriva Ungariei, [nr. 70558/01, (dec.), 14 octombrie 2003], refuzul C.D.E. de a permite legătura fiicelor cu reclamantul nu a generat pentru aceasta nicio consecinţă şi nicio sancţiune nu i-a fost aplicată în urma refuzului său de a prezenta copiii executorului judecătoresc.

88. În această privinţă, Curtea observă, de asemenea, că examinarea plângerii penale formulate de către reclamant împotriva C.D.E. pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prin care se defineau drepturile sale de vizitare a durat mai mult de trei ani şi jumătate până la hotărârea definitivă din 23 ianuarie 2008. Or, în pofida refuzului persistent al C.D.E. de a respecta hotărârile luate şi chiar şi atunci când relaţiile dintre reclamant şi fiicele sale se deterioraseră într-o asemenea măsură încât fiicele refuzau să petreacă timp singure cu el, nu a fost luată nicio sancţiune sau măsură coercitivă împotriva mamei.

89. Dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care i se acordau reclamantului drepturi de vizitare proveneau în mare parte, în mod evident, din animozitatea existentă între cei doi părinţi. Cu toate acestea, Curtea nu poate admite ca responsabilitatea neputinţei hotărârilor sau a măsurilor relevante de a stabili legături efective să îi fie imputată reclamantului (Hokkanen împotriva Finlandei, citată anterior, pct. 60).

90. Confruntându-se cu hotărâri judecătoreşti ineficiente, acţiunea autorităţilor pentru protecţia copilului a constat în principal în însoţirea reclamantului şi a executorului judecătoresc în timpul încercărilor de executare şi în redactarea de simple constatări. Desigur, datorită unei ameliorări a relaţiei dintre foştii soţi, cele două întâlniri organizate în august 2007 au deschis calea către o evoluţie mai bună, însă după un asemenea interval de timp încât relaţiile reclamantului cu fiicele sale se degradaseră deja foarte serios.

91. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că autorităţile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita legăturile periodice dintre reclamant şi cele două fiice ale sale. Din contră, lipsa de acţiune a acestora a obligat reclamantul să folosească fără încetare o întreagă serie de acţiuni lungi şi în cele din urmă ineficace pentru a încerca să obţină respectarea drepturilor sale.

92. În consecinţă, Curtea este de părere că, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea reclamantului de a-şi exercita dreptul de vizitare constituie o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

93. Art. 41 din Convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

94. Reclamantul nu formulează nicio cerere pentru prejudiciu material în temeiul art. 41 din Convenţie. Prin urmare, Curtea nu are competenţa de a acorda o despăgubire cu acest titlu.

95. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, reclamantul consideră că o constatare a încălcării art. 8 din Convenţie constituie o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti prin care i se acordau drepturi de vizitare.

96. Având în vedere poziţia reclamantului, Curtea acceptă ca respectiva constatare a încălcării art. 8 să constituie o reparaţie echitabilă suficientă.

B. Cheltuieli de judecată

97. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată. Curtea consideră că, prin urmare, nu este necesar să se pronunţe cu privire la acest aspect (Cârjan împotriva României, nr. 42588/02, pct. 43, 25 ianuarie 2007).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă;

2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti prin care i se acordau reclamantului drepturi de vizitare a celor două fiice minore ale sale;

3. Hotărăşte că respectiva constatare a încălcării constituie în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 13 octombrie 2009.