Cauza Bock si Palade impotriva Romaniei

HOTĂRÂREA  din 15 februarie 2007

în Cauza Bock şi Palade împotriva României - (Cererea nr. 21740/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Bock şi Palade împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandström, domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 25 ianuarie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 21740/02, introdusă împotriva României, prin care domnul Marian Dorel Iosek Bock, având cetăţeniile română şi germană şi doamna Monica Ligia Daniela Palada, de cetăţenie română (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 30 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Domnul Werner Krempels, un avocat din Freiburg (Germania). Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La 25 aprilie 2005, Curtea (secţia a treia) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

4. Guvernul german nu a dorit să intervină în procedură.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Primul reclamant, Marian Dorel Iosef Bock s-a născut în anul 1940 şi are domiciliul în Nordheim (Germania). În urma decesului său, la 5 noiembrie 2003, moştenitorii săi, şi anume doamna Erika Hügel, soţia sa, şi domnul Wolfgang Doru Bock, fiul său, au exprimat, printr-o scrisoare din 23 noiembrie 2005, dorinţa de a continua cererea. Reclamanta Monica Ligia Daniela Palade s-a născut în anul 1942 şi are domiciliul în Satu-Mare (România).

A. Originea cauzei

6. La 10 februarie 1944 părinţii reclamanţilor au cumpărat un imobil cu 18 apartamente situat în Arad, str. Andrei Mureşanu şi terenul aferent. Din cauza unui bombardament în aprilie 1944 imobilul a fost în mare parte parte distrus.

7. În 1950 statul a intrat în posesia imobilului, invocând decretul nr. 92/1950 referitor la naţionalizarea unor bunuri dar nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. În 1952 imobilul a fost reconstruit de Direcţia Regională a Căilor Ferate din Timişoara. Ulterior imobilul a fost transferat în patrimoniul Consiliului Municipal Arad.

8. La 8 iunie 1994, în calitate de comoştenitori ai părinţilor lor, conform certificatului de moştenitor din 11 octombrie 1993, reclamanţii şi-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară în temeiul legii privind cărţile funciare. Ei au început să plătească impozite pentru imobil, dar nu au intrat în posesia decât a unui apartament situat la parter, pe care l-au închiriat unei societăţi comerciale. Celelalte apartamente au fost închiriate de Consiliul Municipal unor persoane private.

B. Procedura privind dreptul de proprietate al imobilului şi terenului aferent

9. La 15 februarie 1999, pretinzând că este proprietarul legitim al imobilului şi terenului aferent, Consiliul Municipal Arad a intentat proces reclamanţilor la Judecătoria Arad. El a susţinut că intraseră în proprietatea sa în baza naţionalizării şi reconstrucţiei imobilului de către stat. El a cerut de asemenea anularea certificatului de moştenitor al reclamanţilor şi modificarea cărţii funciare cu înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra imobilului şi terenului.

10. Reclamanţii au depus o cerere reconvenţională, considerată apoi de Tribunalul Judeţean drept memoriu în apărare, prin care au contestat existenţa însăşi a naţionalizării deoarece statul nu şi-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară. În subsidiar, reclamanţii au considerat că naţionalizarea a fost ilegală deoarece în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate; ori, tatăl lor era salariat în momentul naţionalizării imobilului (casier la Banca Naţională a României).

11. Asociaţia locatarilor imobilului a depus o cerere de intervenţie în interesul lor personal şi în interesul Consiliului Municipal.

12. Printr-o sentinţă din 16 martie 1999 Judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Judeţean Arad.

13. Printr-o sentinţă din 30 iunie 1999, Tribunalul Judeţean a admis parţial pretenţiile Consiliului Municipal. El a anulat certificatul de moştenitor al reclamanţilor şi a ordonat radierea din cartea funciară a menţiunii conform căreia ei erau proprietarii imobilului şi terenului. În opinia Tribunalului Judeţean, datorită reconstrucţiei imobilului de către stat, nu mai era vorba despre acelaşi imobil pe care părinţii reclamanţilor îl cumpăraseră şi, prin urmare, era contrar interesului public să fie recunoscuţi reclamanţii drept moştenitori ai acestui imobil.

14. În schimb, Tribunalul Judeţean a refuzat să recunoască dreptul de proprietate al Consiliului Municipal asupra imobilului şi terenului, deoarece a constatat că statul omisese să-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară. Or, în temeiul dreptului în vigoare în momentul naţionalizării, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drept.

15. Tribunalul Judeţean a respins cererea de intervenţie a asociaţiei locatarilor.

16. Consiliul Municipal, reclamanţii şi asociaţia au înaintat apel împotriva deciziei Tribunalului Judeţean. Ei au susţinut că Consiliul Municipal nu avea calitatea de a acţiona în justiţie pe baza faptului că imobilul fusese reconstruit de Direcţia Regională a Căilor Ferate Timişoara şi că Tribunalul Judeţean nu era competent să judece în primă instanţă cauza care, în opinia reclamanţilor, ar fi trebuit să fie soluţionată de judecătorie.

17. Printr-o hotărâre din 26 aprilie 2000, Curtea de Apel Timişoara a respins mai întâi excepţiile ridicate de reclamanţi. În privinţa excepţiei privind lipsa calităţii de a acţiona în justiţie a Consiliului Municipal, Curtea de Apel a constatat că acesta din urmă era moştenitorul cu titlu deosebit al Direcţiei Regionale a Căilor Ferate Timişoara, ceea ce îi conferea calitatea de a acţiona în justiţie.

18. În ceea ce priveşte a doua excepţie, Curtea de Apel a confirmat competenţa Tribunalului Judeţean de a soluţiona cauza în primă instanţă pe baza sumei ridicate a obiectului litigiului.

19. Apoi, ea a anulat parţial certificatul de moştenitor, a ordonat înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Consiliului Municipal asupra imobilului în procent de 83,33% şi a dreptului de folosinţă a terenului aferent. Ea a considerat că naţionalizarea imobilului şi a terenului nu produsese niciun efect în lipsa înscrierii dreptului statului în cartea funciară. Dar, pe baza reconstrucţiei imobilului, ea a constatat un drept de proprietate al Consiliului Municipal asupra acestuia în procent de 83,33%. Inversând astfel prezumpţia referitoare la proprietatea asupra imobilului în favoarea proprietarului terenului prevăzută de art. 492 cod civil, Curtea a constatat apoi dreptul de folosinţă al Consiliului Municipal asupra terenului. Curtea de Apel a menţionat în acest scop buna credinţă a constructorului. Proporţia sus menţionată a fost stabilită pe baza unei expertize. Curtea de apel a constatat de asemenea obligativitatea Consiliului Municipal de a plăti taxa de timbru în primă instanţă şi în apel.

20. Reclamanţii şi Consiliul Municipal au făcut recurs în anulare împotriva deciziei Curţii de Apel. Reclamanţii au contestat suma taxei de timbru de plătit de consiliul municipal şi au invocat excepţia prescrierii acţiunii în anulare a certificatului de moştenitor şi excepţia lipsei calităţii de a acţiona în justiţie a Consiliului Municipal. Reclamanţii au menţionat de asemenea că, Curtea de Apel a încălcat obiectul litigiului deoarece Consiliul Municipal a introdus o acţiune în revendicare a imobilului şi terenului, în condiţiile în care Curtea de Apel a acordat Consiliului un drept de folosinţă asupra terenului. Asupra fondului, ei au invocat un drept de proprietate accesoriu asupra imobilului în calitate de proprietari ai terenului, în conformitate cu articolul 494 Cod civil (a se vedea partea « dreptul intern »).

21. Printr-o Hotărâre din 5 decembrie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a respins cele două recursuri. Ea a constatat că Consiliul Municipal, în calitate de reprezentant al statului, nu trebuia să plătească taxa de timbru. Ea a respins de asemenea excepţia prescrierii acţiunii în anulare a certificatului de moştenitor considerând că acesta trebuia luat în considerare în raport de acţiunea principală în revendicare introdusă de Consiliul Municipal, care avea un caracter imprescriptibil. Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că Curtea de Apel nu încălcase obiectul litigiului acordând dreptul de proprietate asupra imobilului şi dreptul de folosinţă asupra terenului consiliului municipal, deoarece acesta din urmă îşi întemeiase acţiunea în revendicare pe reconstrucţia imobilului. Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra excepţiei calităţii de a acţiona în justiţie a Consiliului Municipal.

22. Asupra fondului, Curtea Supremă de Justiţie a respins argumentul bazat pe alăturarea imobilului de către reclamanţi în calitate de proprietari ai terenului deoarece nu demonstraseră că construiseră imobilul cu propriile lor mijloace aşa cum prevedeau articolele 493 şi 494 ale Codului civil (paragraful 29 de mai jos). Ea s-a exprimat astfel:

« În cazul dreptului de superficie, ne aflăm în faţa unei indiviziuni şi a unei suprapuneri a două drepturi de proprietate aparţinând unui număr de doi titulari diferiţi: dreptul superficiar asupra construcţiilor sau plantaţiilor şi dreptul de proprietate a terenului. În consecinţă, dreptul de superficie constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate al proprietarului funciar, care atribuie prerogativele posesiei şi folosinţei constructorului.

În temeiul art. 492 Cod civil, orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.

Având în vedere că prezumpţia de proprietate recunoscută de lege în favoarea proprietarului funciar asupra construcţiei înălţate pe terenul în cauză este relativă, reclamantul, care a înălţat construcţii pe teren, a făcut dovada incontestabilă că este proprietarul construcţiilor pe care le reclamă. În consecinţă, ţinând cont de faptul că s-a stabilit că construcţiile aparţin reclamantului, deci unei alte persoane decât proprietarul funciar, reclamantul dobândeşte un drept de superficie, drept real intrinsec, care se poate baza pe acordul încheiat părţi, pe lege sau pe o situaţie de fapt nedorită sau adesea neaşteptată de cei doi proprietari.

Cu alte cuvinte, dreptul de superficie nu este întemeiat numai pe acordul între părţi, aşa cum susţin reclamanţii, ci poate lua naştere de asemenea pe baza legii sau unei situaţii de fapt care nu este dorită sau cunoscută de interesaţi. Prin intermediul naţionalizării care a afectat imobilul în întregime – construcţia şi terenul (nu numai primul etaj) – bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial, distrus în mare parte şi nelocuit, constructorul, care a înălţat pe teren un bloc de apartamente, a acţionat cu convingerea că el este proprietarul întregului bun. Contestarea acestui drept ar echivala cu refuzul de a recunoaşte orice efect aparenţei de drept, care este o concesie făcută în favoarea bunei credinţe.

Revendicând proprietatea construcţiilor alături de cea a terenului, părţile pârâte au menţionat în recurs, fără sprijin juridic, că dreptul lor asupra construcţiilor s-a născut în baza alăturării, ca modalitate originară de constituire a dreptului de proprietate. Ori, în conformitate cu articolele 493 şi 494 Cod civil, alăturarea imobiliară artificială, pe care pârâţii o invocă, ar interveni numai dacă proprietarul funciar (reclamanţii sau predecesorii lor) au înălţat construcţiile cu materialele lor sau străine; în speţă, este dovedit contrarul, şi anume că construcţiile au fost înălţate de reclamant [Consiliul Municipal] cu materiale şi manoperă asigurată din fondurile publice. »

23. La 8 iunie 2005 Consiliul Municipal a formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 26 aprilie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, invocând descoperirea unui document ce atestă faptul că banca V. avea o creanţă faţă de antecesorii reclamanţilor. Această creanţă era însoţită de o ipotecă asupra imobilului în litigiu.

24. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 2005 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de revizuire. Ea a constatat că Consiliul Municipal ar fi putut prezenta acest document în timpul procedurii, pe baza faptului că se afla în arhiva naţională, păstrată de stat. De asemenea, documentul nu ar putea modifica soluţia tribunalelor deoarece nu atestă faptul că banca ar fi executat ipoteca intrând în posesia imobilului.

C. Procedura privind partajul imobilului

25. La 28 mai 2002 Consiliul Municipal Arad a chemat reclamanţii în judecată în faţa Judecătoriei Arad, cerând partajul în natură al imobilului.

26. Printr-o sentinţă din 13 mai 2003, Judecătoria Arad a ordonat partajul conform procentului stabilit prin hotărârea din 26 aprilie 2000 a Curţii de Apel Timişoara. El a atribuit reclamanţilor două spaţii comerciale aflate la parterul imobilului şi restul de apartamente Consiliului Local. El a ordonat de asemenea reclamanţilor plata unei sulte ce se ridică la 54.985.000 lei româneşti (ROL) [circa 1.500 euro], în favoarea Consiliului Municipal.

27. La 6 decembrie 2004 sentinţa a fost confirmată în apel de Tribunalul Judeţean Arad.

28. Curtea nu a fost informată dacă s-a formulat un recurs împotriva acestei ultime sentinţe sau punerii în executare a deciziei de partaj.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

29. Codul civil conţine dispoziţiile pertinente următoare :

Articolul 492

« Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte contrarul. »

Articolul 493

« Proprietarul pământului care a făcut construcţii, plantaţii şi lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor. El mai poate fi osândit, după împrejurări, pentru o asemenea urmare şi la plata de daune-interese. Dar proprietarul materialelor n-are drept a le ridica. »

Articolul 494

« Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului.

Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului. »

30. Dreptul de superficie este un drept real care permite unei persoane (superficiar) să fie proprietarul construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor pe un teren aparţinând unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosinţă. Dreptul de superficie constituie o excepţie de la regula alăturării imobiliare reglementată de articolul 492 Cod civil (paragraful 29 de mai sus). El este definit ca un drept real imobiliar, perpetuat şi imprescriptibil.

31. Regimul juridic al dreptului de superficie nu este definit prin nicio dispoziţie legală. Cu toate acestea, mai multe acte legislative fac referire la expresia « drept de superficie », ca de exemplu articolul 11 din decretul-lege nr. 115/1938 referitor la unificarea cărţilor funciare, articolul 22 din decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, articolul 21 din legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea funciară şi articolul 488 din Codul civil, modificat prin Decizia guvernamentală nr. 138/2000.

32. Astfel, regimul juridic al superficiei a fost rezultatul jurisprudenţei şi operei doctrinale. Îndeosebi în privinţa constituirii dreptului de superficie, atât doctrina (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag. 256-264; Ion Dogaru şi T. Sâmbrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale, Editura Oltenia, Craiova, 1994, pag. 154), cât şi jurisprudenţa (a se vedea, de exemplu, Hotărârea nr. 574 din 22 mai 1997 a Curţii de Apel din Iaşi, Hotărârile nr. 165 din 28 ianuarie 1998 şi nr. 240 din 10 februarie 1998 ale Curţii de Apel din Cluj, citate în Marin Voicu şi Mihaela Popoaca, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale; tratat de jurisprudenţă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 267-274 şi Hotărârea nr. 2199 din 16 martie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), sunt unanime în a spune că dreptul de superficie se dobândeşte în baza înţelegerilor părţilor, legatelor, prescripţiei achizitive sau legii.

33. În lipsa unei dispoziţii legale, a unui legat sau dacă condiţiile prescripţiei achizitive nu sunt îndeplinite, existenţa unei convenţii între proprietarul terenului şi persoana care a înălţat construcţiile este indispensabilă pentru a obţine dreptul de superficie (Cristian Alunaru, Noi aspecte teoretice şi practice ale dreptului de superficie, Dreptul nr. 5-6/1993, pag. 65-73, şi Irina Sferidan, Discuţii referitoare la dreptul de superficie, Dreptul nr. 6/2006, pag. 54-79). Simplul fapt de a ridica construcţii, chiar de bună credinţă, în lipsa unui acord, nu conduce la obţinerea unui drept real de superficie, titularul construcţiilor neputând dobândi decât o simplă creanţă împotriva proprietarului terenului. Mai multe decizii ale justiţiei constată acest lucru.

a) Hotărârea nr. 892 din 1 aprilie 1994 a Curţii Supreme de Justiţie

« În temeiul art. 492 Cod civil, proprietarul terenului se presupune că este şi proprietarul construcţiilor sau plantaţiilor ridicate pe teren, această reglementare decurgând din dreptul de alăturare care este o modalitate originară de dobândire a dreptului de proprietate.

Articolul 494 al aceluiaşi cod reglementează drepturile care au apărut din realizarea construcţiilor sau plantaţiilor de către un terţ.

În acest caz, chiar dacă realizarea construcţiilor sau plantaţiilor se face de bună credinţă, aceasta nu poate conduce la un drept real, ci la o creanţă.

Există posibilitatea, la care face trimitere articolul 492 Cod civil in fine, de a inversa prezumpţia dreptului de proprietar al terenului asupra construcţiilor înălţate pe acest teren, dacă se face dovada că aceste construcţii au fost ridicate de o a treia persoană pe baza unei înţelegeri care să poată justifica dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în cauză şi dreptului de folosinţă a terenului, aceste drepturi fiind expresia dreptului real de superficie. »

b) Hotărârea nr. 240 din 10 februarie 1998 a Curţii de Apel din Cluj

« Dreptul de superficie este un drept real principal care presupune dreptul de proprietate al unui terţ asupra construcţiilor sau altor lucrări care se găsesc pe terenul care aparţine unei alte persoane, teren pe care superficiarul are un drept de folosinţă. Dreptul real de superficie nu se constituie prin simplul fapt de a ridica o construcţie, nişte lucrări, etc.; el nu poate fi constituit decât pe baza unui titlu, prescripţiei achizitive [uzucapiunea] sau ex lege. »

c) Hotărârea nr. 694 din 12 martie 1996 a Curţii de Apel din Ploieşti

« Implicând suprapunerea a două drepturi de proprietate, dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, se constituie prin acordul părţilor, cu respectarea cerinţelor de fond şi de formă referitoare la transferul terenurilor. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, acordul părţilor ce prevede un drept de nudă proprietate pentru proprietarul terenului şi exerciţiul de facto a prerogativelor dreptului de proprietar din partea superficiarului (dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă a terenului aferent) este interzis.

În consecinţă, construcţia va aparţine prin alăturare proprietarului terenului, pe când constructorul va avea o creanţă deoarece nu a putut dobândi alte drepturi prin acordul încheiat. »

d) Hotărârea nr. 5351 din 17 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

« În cauză, tribunalul statuând în apel, a confirmat ilegal existenţa unui drept de superficie în beneficiul părţilor pârâte, V.T. şi V., asupra terenului aferent garajului pe care îl construiseră.

Dispoziţiile legale de reglementare a transferului dreptului de proprietate se aplică de asemenea la dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate.

În speţă, B.I. şi V.T. nu au încheiat un acord privind constituirea unui drept de superficie care să respecte cerinţa legală vizând forma autentică a actului, ci un precontract de vânzare.

Fapta de a ridica garajul pe terenul aparţinând promiţătorului B.I., chiar şi cu acordul său, nu conferă părţilor pârâte T. un drept de superficie. În consecinţă, nu este permis ca proprietarul terenului să nu aibă decât un drept de nudă proprietate exercită prerogativele dreptului de proprietate, păstrând proprietatea construcţiei şi folosinţa terenului.

Între O.I. şi O.R. [cumpărătorii ulteriori ai terenului] pe de o parte, şi V.T. şi V. pe de altă parte, nu există un raport juridic care să poată constitui baza unui drept de superficie, un argument în acest sens fiind faptul că contractul de vânzare încheiat între B. şi T. datează din 1997, aşadar după ridicarea garajului.

Or, constituirea dreptului de superficie presupune un acord prealabil sau concomitent cu ridicarea construcţiei pe terenul stăpânit în beneficiul superficiarului, astfel încât tribunalul nu se poate substitui intenţiei părţilor care au pronunţat o sentinţă asupra constituirii unui asemenea dezmembrământ al dreptului de proprietate. »

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1

34. Reclamanţii consideră că dreptul lor de proprietate a fost încălcat prin pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului şi imposibilitatea de a beneficia de tot terenul care le aparţine. În această privinţă, ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, care prevede după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Asupra admisibilităţii

35. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

B. Asupra fondului

1. Teza părţilor

a) Guvernul

36. Guvernul consideră, mai întâi, că nu există amestec în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor sale. Trebuie menţionat că, în dreptul român, dreptul de proprietate, deşi este absolut, exclusiv şi permanent, cunoaşte cu toate acestea dezmembrămintele: uzufructul, folosinţa, sevituţile sau superficia. În opinia sa, aceste dezmembrăminte nu pot constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate.

37. În ceea ce priveşte dreptul de folosinţă asupra terenului, Guvernul susţine că nu anulează dreptul de proprietate al reclamanţilor. El transferă numai unele prerogative la Consiliul Municipal. De altfel, pe baza situaţiei create de dreptul de superficie, statul se află în imposibilitatea obiectivă de a folosi terenul pe care se ridică imobilul. Aşadar, în opinia Guvernului, cele trei prerogative ale dreptului de proprietate, şi anume dreptul de folosinţă (jus utendi), dreptul de usufruct (jus fruendi) şi mai ales, cel mai important, dreptul de dispoziţie (jus abutendi), aparţin reclamanţilor.

38. În privinţa imobilului, Guvernul menţionează că a fost reconstruit de către stat după bombardament şi că, în consecinţă, pe bună dreptate instanţele i-au recunoscut proprietatea în procent de 83,33%. O soluţie diferită ar fi condus la îmbogăţirea fără motiv a reclamanţilor. Omisiunea statului de a-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară nu ar putea conduce la o altă concluzie. În opinia Guvernului, atribuirea dreptului de superficie nu constituie o expropriere de facto în sensul jurisprudenţei Brumărescu a Curţii.

39. În subsidiar, Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor era legală, continua un scop de interes public şi era proporţională.

40. În privinţa caracterului legal al ingerinţei, Guvernul menţionează că dreptul de superficie este menţionat în mai multe acte normative (paragraful 31 de mai sus) şi că nu este singurul drept al cărui regim juridic nu este stabilit de dispoziţiile legale. El susţine că doctrina şi jurisprudenţa recunosc existenţa dreptului de superficie şi citează o hotărâre a Curţii supreme de justiţie din 1994. Astfel, ingerinţa este prevăzută de o lege accesibilă, precisă şi previzibilă. De asemenea, invocând cauza Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...), Guvernul susţine că nu Curtea are sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern.

41. În ceea ce priveşte cerinţa de « utilitate publică », Guvernul afirmă că este vorba despre o noţiune amplă şi că, datorită unei cunoaşteri directe a intereselor lor şi nevoilor sale, autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a-i determina sensul.

În cauză Guvernul scoate în evidenţă utilitatea publică a ingerinţei, care era aceea de a clarifica situaţia juridică a imobilului locuit de 18 familii şi de a evita îmbogăţirea fără motiv a reclamanţilor.

42. În privinţa proporţiei ingerinţei, Guvernul subliniază că atribuirea dreptului de superficie consiliului local era bazată în mod legitim pe reconstrucţia imobilului de către stat. De asemenea, dacă tribunalele constataseră dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în virtutea alăturării imobiliare artificiale şi un drept de creanţă în favoarea Consiliului Municipal pentru valoarea de piaţă a imobilului, situaţia nu s-ar fi schimbat prea mult pentru reclamanţi, pe baza valorii considerabile a imobilului.

43. Apoi, Guvernul consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Brumărescu împotriva României, deoarece reclamanţii nu au pierdut nimic din ce le aparţinuse anterior. În schimb, partea de imobil ce le-a fost atribuită are o valoare mai ridicată decât cea pe care ar fi avut-o dacă statul nu ar fi reconstruit-o.

44. În fine, hotărârile instanţelor au fost motivate în fapt şi în drept şi nu există niciun motiv să credem că au fost atinse de arbitrar.

b) Reclamanţii

45. Reclamanţii consideră că statul român nu ar putea niciodată să pretindă că este proprietarul terenului în litigiu. Astfel, statul nu şi-a înscris niciodată dreptul de proprietate în cartea funciară, înscriere care ar fi anulat acest drept, conform decretului-lege nr. 115/1938 privind unificarea cărţilor funciare (efect constitutiv de drept).

46. Reclamanţii menţionează că statul nu ar fi putut răsturna prezumpţia de alăturare imobiliară artificială prevăzută de articolul 492 al Codului civil şi admite astfel dreptul de superficie, în lipsa autorizaţiei proprietarului terenului de construit. În primul rând, nu exista o înţelegere expresă sau tacită care să întemeieze dreptul statului de a construi pe terenul altuia. În al doilea rând, statul nu putea pretinde că a construit de bună credinţă, considerându-se proprietarul terenului, pe baza faptului că el expropriase terenul predecesorilor reclamanţilor, sub constrângere, în condiţiile epocii comuniste.

47. Prin urmare, în opinia reclamanţilor, atribuirea dreptului de superficie statului echivalează cu o expropriere care nu este prevăzută de lege.

48. În fine, reclamanţii consideră că dacă instanţele nu ar fi anulat certificatul lor de succesiune şi nu ar fi decis radierea înscrierii din cartea funciară, nu ar fi putut să-i condamne la plata valorii de piaţă a părţii din imobil pe care statul a reconstruit-o. Ţinând cont de reaua credinţă a statului şi de articolul 494 Cod civil, ei nu ar fi fost datori decât cu o indemnizaţie reprezentând valoarea materialelor şi preţul manoperei folosite pentru reconstrucţie.

2. Aprecierea Curţii

a) Asupra existenţei bunului

49. Curtea constată că părţile au puncte de vedere diferite asupra problemei de a şti dacă reclamanţii aveau sau nu un bun ce poate fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1. În consecinţă, este chemată să stabilească dacă situaţia juridică în care s-au aflat interesaţii priveşte domeniul de aplicare al articolului 1.

50. Curtea aminteşte că un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 citat anterior decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la « bunurile » sale, în sensul acestei dispoziţii. Ea relevă de asemenea că, conform jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de « bunuri » poate cuprinde atât « bunurile actuale » cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în baza cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o « speranţă legitimă » de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate. În schimb, speranţa de a se recunoaşte continuarea unui vechi drept de proprietate pe care îi este de multă vreme imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerat drept un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 citat anterior (Prinţul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, paragraful 83 , CEDO, 27 iunie 2001).

51. Curtea constată că în speţă reclamanţii nu doresc recunoaşterea continuării unui drept vechi de proprietate, ci beneficierea de un drept de proprietate pe care l-au moştenit de la părinţii lor în conformitate cu certificatul de moştenitor din 11 octombrie 1993 şi pe care l-au înscris în cartea funciară la 8 iunie 1994. De atunci reclamanţii au plătit taxa funciară pentru imobil şi teren şi au închiriat un apartament unei societăţi comerciale.

52. În consecinţă, Curtea consideră că reclamanţii aveau un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, constând într-un imobil litigios şi terenul aferent.

b) Asupra existenţei unei ingerinţe

53. Guvernul consideră că atribuirea unui drept de superficie Consiliului Municipal nu ar putea constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. El estimează că, la fel ca orice dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de superficie presupune numai transferul unor prerogative ale dreptului de proprietate. În speţă, Consiliului Municipal i s-a recunoscut un drept de folosinţă asupra terenului, dar din cauza situaţiei inerente creată de dreptul de superficie, nu era în stare să exercite un drept, ceea ce înseamnă că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului nu este împiedicat. Recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unei părţi din imobil era legitimă ţinând cont de reconstrucţia de către stat.

54. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului. Ea constată că dreptul de proprietate pe care reclamanţii l-au înscris în cartea funciară la 8 iunie 1994 privea întreg imobilul şi terenul aferent. De asemenea era vorba despre un drept de proprietate absolut şi exclusiv, care nu era supus nici unui dezmembrământ sau condiţie. Numai în baza hotărârii definitive din 5 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie dreptul de proprietate al reclamanţilor a fost restrâns deoarece au pierdut proprietatea a 83,33% şi dreptul de folosinţă a terenului aferent părţii din imobil trecută în proprietatea Consiliului Municipal.

55. Curtea consideră că restrângerea dreptului de proprietate constituită prin dreptul de superficie conţine două drepturi care trebuie analizate separat : atribuirea dreptului de proprietate asupra imobilului în procent de 83,33% şi dreptul de folosinţă a terenului.

56. În ceea ce priveşte primul drept, Curtea constată că parţile interesate nu mai aveau dreptul de a intra în posesia întregului imobilului, de a-l vinde şi de a-l lega, de a permite donaţia sa ori de a dispune altfel. În aceste condiţii, hotărârea Curţii Supreme a avut deci drept efect privarea parţială a reclamanţilor de bunul lor, în sensul frazei a doua a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

57. În ceea ce priveşte al doilea drept, Curtea consideră că atribuirea dreptului de folosinţă a terenului aferent părţii din imobil trecută în proprietatea consiliului municipal nu ar putea echivala cu o expropriere deoarece reclamanţii nu şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra terenului, nici cu o reglementare a folosirii bunurilor, ci cu o ingerinţă legată de prima frază a primului alineat al articolului 1.

c) Asupra justificării ingerinţei

58. Curtea aminteşte că articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de toate şi mai ales, că o ingerinţă a autorităţii publice în beneficierea de dreptul la respectarea bunului este legală: a doua frază a primului alineat al acestui articol nu permite o privare de proprietate decât « în condiţiile prevăzute de lege »; al doilea alineat recunoaşte statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor punând în vigoare « legile ». Reiese că necesitatea de a descoperi dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, paragraful 69, Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, paragraful 57, CEDO 1999-II) se resimte numai atunci când s-a dovedit că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară.

59. Cuvintele « în condiţiile prevăzute de lege », în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, doresc mai întâi ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, dar au legătură şi cu calitatea legii în cauză. În orice caz, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat produce efecte conforme principiilor Convenţiei.

60. Curtea constată că expresia « dreptul de superficie » este menţionată în mai multe acte legislative naţionale (paragraful 31 de mai sus), dar care nu conţin reguli specifice care stabilesc regimul juridic al acestui drept.

61. În schimb, nu se poate face abstracţie de jurisprudenţa bogată a instanţelor privind dreptul de superficie (paragrafele 32-33 de mai sus). În acest scop, Curtea aminteşte că a auzit întotdeauna termenul « lege » în accepţia sa « materială » şi nu « formală »; ea a inclus aici în acelaşi timp textele de tip interlegislativ (De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, Hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, pag. 45, paragraful 93, Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr.1), Hotărârea din 26 aprilie 1979, serie A n.30, pag. 30, paragraful 47, Dudgeon împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 octombrie 1981, seria A, nr. 45, pag. 19, paragraful 44, şi Chappell împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 30 martie 1989, seria A nr. 152-A, pag. 22, paragraful 52) şi « dreptul nescris ». Hotărârile Sunday Times, Dudgeon şi Chappell priveau desigur Regatul Unit al Marii Britanii, dar ar fi fost greşit să se facă distincţia între ţările ce fac parte din common law şi ţările « continentale »; Guvernul subliniază acest lucru pe bună dreptate. Legea scrisă (statute law) capătă desigur importanţă în primele. În schimb, jurisprudenţa joacă în mod tradiţional un rol considerabil în următoarele, dovadă că ramuri întregi ale dreptului pozitiv reies, într-o măsură amplă, din deciziile curţilor şi tribunalelor. Curtea a luat-o de altfel în considerare în afara unei condiţii pentru aceste ţări (Müller şi alţii împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1988, seria A nr. 133, pag. 20, paragraful 29, Salabiaku împotriva Franţei, Hotărârea din 7 octombrie 1988, seria A nr. 141, pag. 16-17, paragraful 29, şi Kruslin împotriva Franţei, Hotărârea din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 20, paragraful 29). Dacă ar fi neglijată ea nu ar submina deloc mai puţin sistemul juridic al statelor « continentale » decât Hotărârea sa Sunday Times din 26 aprilie 1979 ar fi « lovit la bază » pe cel al Regatului Unit al Marii Britanii dacă ar fi îndepărtat common law de noţiunea de « lege ».

62. În definitiv, reclamanţii nu pretind ca termenii « prevăzută de lege » să ceară un asemenea text în toate cazurile. Ei invocă numai faptul că tribunalele interne nu au făcut aplicarea jurisprudenţei constante privind modalităţile de constituire a dreptului de superficie, ceea ce afectează direct principiul siguranţei juridice.

63. În speţă Curtea constată că Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 5 decembrie 2001 a stabilit că Consiliul Municipal Arad a dobândit dreptul de superficie în virtutea unei « situaţii de fapt care nu este dorită sau cunoscută de interesaţi » şi care permite să se dea efect « aparenţei de drept ». Ori, în temeiul jurisprudenţei tribunalelor interne, dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor. Simplul fapt de a ridica construcţii pe terenul altuia, cu toată buna credinţă, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului (paragrafele 32-33 de mai sus), în lipsa unuia din cele patru elemente menţionate anterior. Curtea constată astfel că aparenţa de drept la care face trimitere Curtea Supremă de Justiţie nu intră în categoria acţiunilor şi faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie. Reiese în mod evident că ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor nu are bază în dreptul intern.

64. Prin urmare, Curtea consideră că ingerinţa litigioasă nu este « prevăzută de lege » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi, în consecinţă, este incomparabil cu dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor. O asemenea concluzie o scuteşte să cerceteze dacă a fost păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale.

65. În concluzie, s-a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

66. Reclamanţii invocă încălcarea dreptului lor la un proces echitabil. Ei se plâng de faptul că instanţele nu au admis diferitele excepţii invocate în timpul procedurii, şi în special că Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra excepţiei vizând lipsa calităţii de a da în judecată a Consiliului Municipal. Ei se plâng de asemenea de faptul că Tribunalul Judeţean Arad a calificat drept memoriu în apărare documentul pe care ei l-au prezentat la dosarul cauzei, intitulat « cerere reconvenţională ». Ei invocă articolul 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:

"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"

67. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, doar dacă şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile să fi antrenat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I).

68. În speţă, Curtea constată că în faţa instanţelor interne reclamanţii au putut prezenta argumentele lor şi propune probe. Instanţele au statuat asupra diferitelor excepţii invocate, respingându-le cu motive pertinente.

69. În privinţa motivului inspirat din faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii de a da în judecată a Consiliului Municipal, Curtea constată că Curtea de Apel Timişoara o respinsese deja în mod motivat în Hotărârea sa din 26 aprilie 2000 pe care Curtea Supremă de Justiţie a confirmat-o în întregime. De asemenea, ea aminteşte că articolul 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate înţelege că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument. La fel, Curtea nu este chemată să descopere dacă argumentele au fost analizate în mod adecvat (Van de Hurk împotriva Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pag. 20, paragraful 61).

70. În ceea ce priveşte calificarea documentului intitulat « cerere reconvenţională » drept memoriu în apărare, Curtea constată că reclamanţii nu au menţionat această plângere în faţa tribunalelor naţionale.

71. Făcând o evaluare generală, Curtea consideră că nimic nu permite să se concluzioneze că soluţia instanţele interne era arbitrară.

72. În consecinţă, Curtea concluzionează că procedura la care reclamanţii au fost părţi nu ar putea fi considerată ca fiind contrară art. 6 alin. 1 al din Convenţie. Reiese că plângerea trebuie respinsă fiind în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

73. Reclamanţii consideră că respingerea recursurilor lor înaintate la Curtea Supremă de Justiţie în condiţiile în care procurorul care a participat la procedură a pledat pentru inadmisibilitatea acţiunii Consiliului Municipal reprezintă o încălcare a dreptului lor la un recurs efectiv. El invocă art. 13 din Convenţie care prevede următoarele :

« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe naţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale ».

74. Curtea aminteşte că în materie civilă garanţiile art. 13 dispar în principiu în faţa celor mai stricte ale art. 6 alin. 1 din Convenţie. Din moment ce a examinat plângerile reclamanţilor pe baza art. 6 alin. 1, nu consideră necesar să o facă în plus pe baza art. 13 (Kudla împotriva Poloniei [GC], nr.30210/96, 26.10.2000, paragraful 146, CEDO 2000-XI). În plus, dacă este adevărat că recursul cerut de art. 13 trebuie să fie « efectiv » în practică la fel ca în drept (Ilhan împotriva Turciei [GC], nr.22277/93, paragraful 96, CEDO 2000-VII), « efectivitatea » sa nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamanţi.

75. În speţă, Curtea constată că eficienţa dreptului la un recurs al reclamanţilor nu ar putea fi împiedicat de respingerea recursului înaintat în faţa Curţii Supreme de Justiţie, în ciuda poziţiei procurorului ce participă la procedură. Este drept că două tribunale statuaseră deja asupra pretenţiilor reclamanţilor până în acel moment.

76. Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 14 din Convenţie

77. Reclamanţii consideră în fine că au fost discriminaţi din cauza faptului că au trebuit să plătească taxa de timbru cu ocazia depunerii apelului înaintat împotriva sentinţei din 30 iunie 1999 a Tribunalului Judeţean Arad, în condiţiile în care Consiliul Municipal Arad nu trebuia să o facă decât în urma hotărârii pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara.

78. Curtea aminteşte că o distincţie este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenţie, dacă nu este justificată obiectiv şi rezonabil, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. Trebuie amintită de asemenea marja de apreciere de care beneficiază statele contractante pentru a stabili dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii similare în alte privinţe justifică modul diferit de abordare (Gaygusuz împotriva Austriei din 16 decembrie 1996, paragraful 36, CEDO 1996-IV, pag. 1141).

79. În speţă, Curtea constată că plata taxei de timbru de către Consiliul Municipal face parte din punctele litigioase. Curtea Supremă de Justiţie, în Hotărârea sa din 5 decembrie 2001, a considerat că Consiliul Municipal, în calitate de reprezentant al statului, nici măcar nu trebuia să plătească această taxă. În consecinţă, momentul în care obligaţia Consiliului Municipal de a plăti această taxă a luat naştere nu are nicio importanţă.

80. Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

81. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

A. Prejudiciu

82. În formularul său de cerere, reclamanta a cerut restituirea imobilului, în timp ce reclamantul a cerut restituirea imobilului cu excepţia etajului trei şi despăgubiri pentru dreptul de superficie atribuit consiliului municipal. În scrisoarea lor din 19 octombrie 2005, ei cer, în subsidiar, acordarea unei indemnizaţii reprezentând valoarea de piaţă a bunului lor, estimat la 614.000 euro, depunând un raport de expertiză în acest sens. Prin aceeaşi scrisoare, ei cereau de asemenea suma de 1.964.112 euro corespunzătoare chiriilor pe care le-ar fi putut încasa între anii 1973 şi 2005.

83. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului expusă de reclamanţi nu este corectă. El face trimitere în acest sens la raportul de expertiză stabilit în timpul procedurii interne care reţine o valoare de 219.241 euro (204.285 euro pentru imobil şi 14.956 euro pentru teren). El supune de asemenea atenţiei opinia unui expert imobiliar care reţine o valoare de 297.039 euro (264.050 euro pentru imobil şi 32.989 euro pentru teren).

84. În privinţa despăgubirilor corespunzătoare chiriilor neîncasate, Guvernul estimează că suma avansată este speculativă şi menţionează că reclamanţii nu ar putea cere aceste despăgubiri decât începând din 5 decembrie 2001, data hotărârii definitive prin care Curtea Supremă de Justiţie a anulat certificatul de moştenitor şi a ordonat rectificarea cărţii funciare. De asemenea, şi mai ales, el subliniază că practica Curţii este de a refuza acordarea de daune-interese pentru lipsa de câştig (Surpăceanu împotriva României, nr. 32260/96, paragrafele 54-56, 21 mai 2002, Anghelescu împotriva României, nr. 29411/95, paragrafele 75-78, 9 aprilie 2002 şi Popescu Nasta împotriva României, nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2003).

85. În fine, Guvernul consideră că, pe baza reconstrucţiei imobilului de către stat, orice despăgubire acordată reclamanţilor ar constitui o îmbogăţire fără motiv.

86. Curtea consideră că problema aplicării art. 41 asupra acestui punct nu se pune, astfel încât trebuie păstrată ţinând cont de asemenea de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (articolul 75 alin. 1 şi 4 din regulamentul Curţii).

B. Costuri şi cheltuieli

87. Reclamanţii cer de asemenea 206.716,72 euro, pe care le împart astfel:

a) 42.639 euro cu titlu de onorarii pentru munca depusă de avocatul lor în procedura în faţa Curţii;

b) 2.000 euro pentru traducerea documentelor în română;

c) 2.400 euro pentru cheltuielile de deplasare ale avocatului lor în România;

d) 5.000 euro pentru cheltuielile expertului;

e) 154.686,72 euro pentru cheltuielile procedurilor interne (onorarii ale avocatului şi taxe judiciare).

88. Guvernul consideră că suma costurilor şi cheltuielilor este exagerată şi subliniază că reclamanţii nu au oferit acte doveditoare pentru nicio sumă pretinsă.

89. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că reclamanţii nu au depus niciun act doveditor privind costurile şi cheltuielile ocazionate de procedurile interne şi cele în faţa Curţii. Cu toate acestea, Curtea este de părere că reclamanţii, reprezentaţi de un avocat în faţa ei, au trebuit obligatoriu să susţină unele plăţi. Ţinând cont de circumstanţele cauzei, ea consideră rezonabil să le acorde împreună suma de 2.000 euro, inclusiv taxa pe valoarea adăugată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE: