Se constată neconstitutionalitate dispozitiilor art.81 alin.(1) din Legea nr.146/1997 care prevad că cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti,daca nu s-a platit taxa de timbru.

 

 DECIZIA Nr.1202 din 5 octombrie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi j), art.31 alin.(2) -(4) şi art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi j), art.31 alin.(2) -(4) şi art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Savel Boaru în Dosarul nr.1653/259/2009 al Judecătoriei Mizil, respectiv, în mod direct, de Avocatul Poporului. Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din data de 16 septembrie 2010, întrucât nu s-a putut obţine numărul de voturi necesar pentru luarea unei decizii potrivit art.51 alin.(1) teza a doua din Legea nr.47/1992; cu aceeaşi ocazie Curtea, în temeiul art.53 alin.(5) din Legea nr.47/1992, a dispus şi conexarea Dosarului nr.12D/2010 la Dosarul nr.8067D/2009, care este primul înregistrat.

La apelul nominal, se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi j), art.31 alin.(2)-(4) din Legea nr.146/1997 este neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr.948 din 6 iulie 2010, dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia taxării la valoare – cauza Daniel Ionel Constantin împotriva României, 2009. Cu privire la excepţia care vizează art.81 din lege, se apreciază că aceasta este întemeiată. În esenţă, se arată că taxa judiciară de timbru stabilită potrivit acestei din urmă prevederi legale este excesivă, depăşeşte cu mult valoarea serviciului public prestat, fiind superioară chiar celorlalte cheltuieli efectuate în cursul procesului. În fine, se arată că textul legal criticat este retroactiv, întrucât se aplică şi cauzelor succesorale începute sub legea anterioară, ceea ce contravine principiului tempus regit actum. Astfel, se susţine că sunt încălcate prevederile art.15 alin.(2), art.21, art.44, art.46 şi art.56 alin.(2) din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr.1653/259/2009, Judecătoria Mizil a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi art.31 alin.(2) şi (3) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Savel Boaru într-o cauză având ca obiect un partaj succesoral. De asemenea, prin adresa nr.4 din 4 ianuarie 2010, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art.146 lit.d) teza finală din Constituţie şi art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.47/1992, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi j), art.31 alin.(2)-(4) şi art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

În motivarea excepţiei, se arată că, prin stabilirea unor taxe judiciare de timbru extrem de oneroase, în plină criză economică, este limitat accesul cetăţenilor la justiţie. Este invocată şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Weissman şi alţii împotriva României, 2006. Totodată, prin valoarea excesivă a taxei judiciare de timbru, se încalcă şi dreptul la moştenire.

În motivarea excepţiei, pe lângă cele mai sus arătate, Avocatul Poporului susţine că prevederile legale criticate încalcă accesul liber la justiţie, întrucât cetăţeanul este pus în situaţia de a nu mai putea beneficia de serviciile publice oferite de instanţele judecătoreşti, ceea ce face ca acest drept fundamental, prevăzut de Constituţie, să devină unul iluzoriu. Se arată că o atare măsură, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă, nu este proporţională cu scopul urmărit. Mai mult, există posibilitatea ca valoarea taxei judiciare de timbru să depăşească valoarea emolumentului, ceea ce este contrar dreptului la acces liber la justiţie. De asemenea, se mai consideră că un atare cuantum nu urmăreşte un scop legitim, întrucât taxa judiciară de timbru nu se face venit la prestatorul serviciului taxabil – sistemul justiţiei, ci se face venit la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia debitorul îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal.

Prin urmare, se constată că statul nu a păstrat „un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei instanţe şi de a avea posibilitatea valorificării drepturilor lor, pe de altă parte”.

Se arată că stabilirea taxei judiciare de timbru pentru obţinerea unei copii legalizate de pe hotărârea judecătorească se face prin raportare la noile dispoziţii legale aplicabile în materie şi pentru procesele declanşate anterior intrării în vigoare a Legii nr.276/2009, ceea ce încalcă art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Se mai apreciază că un cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru împiedică apărarea corespunzătoare a dreptului de proprietate în condiţiile în care nu există mijloace financiare suficiente pentru a achita taxa de timbru datorată. Totodată, justiţiabilul este împiedicat din motive financiare să-şi exercite dreptul de acces la instanţă. În fine, scutirea sau eşalonarea de la plata taxelor judiciare de timbru nu constituie un remediu eficient pentru limitarea accesului liber la justiţie din moment ce această măsură este lăsată la dispoziţia instanţelor de judecată.

Totodată, măsura legală criticată încalcă şi dreptul la moştenire; se constată că legiuitorul, prin cuantumul taxei judiciare de timbru stabilite, şi-a încălcat obligaţia constituţională de a adopta măsuri legislative de natură a asigura exercitarea dreptului constituţional la moştenire.

În final, Avocatul Poporului susţine că textul legal criticat nu asigură o aşezare justă a sarcinilor fiscale, întrucât nu ţine cont de posibilităţile de plată ale contribuabililor.

Judecătoria Mizil apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că este firesc şi legal ca justiţiabilii care trag un folos nemijlocit din activitatea de judecată să contribuie la acoperirea cheltuielilor acesteia. Mai mult, echivalentul taxei judiciare de timbru este inclus în valoarea cheltuielilor de judecată, iar plata acestora va reveni părţii care cade în pretenţii. Totodată, se arată că, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/2008, părţile au la îndemână posibilitatea de a cere scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru.

Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Avocatul Poporului, în punctul său de vedere solicitat în Dosarul Curţii Constituţionale nr.8067D/2009, conform art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, consideră că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Se apreciază că prin stabilirea unui cuantum excesiv al taxei judiciare de timbru pentru obţinerea unei copii legalizate de pe hotărârea de expedient, se încalcă dreptul la un proces echitabil al părţilor interesate, acest drept devenind unul teoretic şi iluzoriu. Se arată că o atare măsură, apreciată în lumina circumstanţelor unei anumite cauze, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza procedurii în care este impusă restricţia respectivă, nu este proporţională cu scopul urmărit. Mai mult, există posibilitatea ca valoarea taxei judiciare de timbru să depăşească valoarea emolumentului, ceea ce este contrar dreptului la acces liber la justiţie.

Prin urmare, se constată că statul nu a păstrat „un echilibru just între interesul său de a percepe cheltuieli de judecată, pe de o parte, şi interesul reclamanţilor de a-şi expune pretenţiile în faţa unei instanţe şi de a avea posibilitatea valorificării drepturilor lor, pe de altă parte”.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, sesizarea Avocatului Poporului, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.3 lit.c) şi j), art.3 alin.(2)-(4) şi art.8 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru11, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.173 din 29 iulie 1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.276/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.482 din 13 iulie 2009, şi care au următorul cuprins:

- Art.3 lit.c) şi j): „Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează astfel: […]

c) cereri pentru:

- stabilirea calităţii de moştenitor - 50 lei / moştenitor - stabilirea masei succesorale - 3% la valoarea masei succesorale;

- cereri de raport - 3% la valoarea bunurilor a căror raportare se solicită;

- cereri de reducţiune a liberalităţilor - 3% la valoarea rezervei care urmează a fi reîntregită prin reducţiunea liberalităţilor;

- cereri de partaj - 3% la valoarea masei partajabile.

Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art.2 alin.(1) […].

j) acţiuni posesorii şi cereri care au ca obiect servituţi - taxa se va calcula în condiţiile art. 2 alin. (1), la o valoare stabilită la 20% din valoarea bunului a cărui posesie se solicită sau asupra căruia se solicită constituirea unei servituţi”.

- Art.31 alin.(2) - (4): „(2) Taxarea cererilor prevăzute la alin.(1) se face la valoarea imobilului declarat de părţi. În cazul în care valoarea declarată de părţi este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camerele notarilor publici, taxarea cererilor se va face la această din urmă valoare.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi la taxarea cererilor în materie de moştenire.

(4) Instanţele de judecată vor solicita la începutul fiecărui an camerelor notarilor publici expertizele privind stabilirea valorilor orientative ale bunurilor imobile din circumscripţia teritorială a instanţei”.

- Art.81: „(1) Cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art.3 lit.c).

(2) După plata taxelor succesorale, eliberarea de noi copii de pe hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se taxează cu 2 lei”.

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art.21 privind accesul liber la justiţie, art.44 privind dreptul de proprietate privată, art.46 privind dreptul de moştenire şi art.56 privind contribuţiile financiare. Totodată, se consideră a fi încălcate şi prevederile art.6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii. În fine, în susţinerea excepţiei, sunt invocate şi considerentele de principiu care au stat la baza hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Weissman împotriva României, 2006, şi Iosif şi alţii împotriva României, 2007.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:

I. Prevederile art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 au mai format obiect al controlului de constituţionlitate în raport cu critici similare. Astfel, Curtea, prin Decizia nr.504 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.377 din 8 iunie 2010, şi Decizia nr.948 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 4 august 2010, a statuat că „accesul liber la justiţie nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. În virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (1), potrivit cărora <<Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice>>, plata taxelor şi a impozitelor reprezintă o obligaţie constituţională a cetăţenilor. Echivalentul taxelor judiciare de timbru este integrat în valoarea cheltuielilor stabilite de instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză, plata acestora revenind părţii care cade în pretenţii. În acelaşi sens este, de altfel, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări, atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că, pentru aceleaşi considerente, textul de lege criticat nu cuprinde prevederi de natură să aducă atingere principiului potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală”.

Considerentele reţinute de Curte în deciziile menţionate sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.

II. Curtea, prin Decizia nr.948 din 6 iunie 2010, precitată, tot pentru motivele mai sus arătate, a mai constatat că şi dispoziţiile art.81 din Legea nr.146/1997 sunt constituţionale. Cu privire la acest aspect, Curtea urmează să îşi reconsidere jurisprudenţa pentru cele ce vor fi mai jos arătate.

1. Curtea, în analiza sa cu privire la încălcarea art.21 din Constituţie, va porni de la considerentele de principiu reţinute în Decizia nr.458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 17 aprilie 2009, potrivit căreia „procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia.

Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind "dreptul la un tribunal" în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti”.

În cauza de faţă, se constată că art.81 alin.(1) din Legea nr.146/1997 prevede că cererile pentru eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, dacă nu s-a plătit taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, se taxează potrivit dispoziţiilor art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.276/2009.

Curtea observă că textul legal criticat, prin conţinutul său normativ, condiţionează eliberarea unor copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor, de plata taxelor de timbru prevăzute de art.3 lit.c) din lege, în cazul în care nu s-a plătit anterior taxa de timbru pentru efectuarea procedurii succesorale notariale, ceea ce echivalează în fapt cu plata unor taxe de timbru noi, altele decât cele notariale, chiar şi în situaţia în care, prin procedura prevăzută de lege la momentul judecării cauzei, astfel de taxe nu era prevăzute de lege.

Astfel, în procedura notarială, moştenitorii erau ţinuţi de plata unor taxe notariale, precis determinate prin lege, atât pentru stabilirea masei succesorale, cât şi pentru stabilirea cotei fiecăruia, plată care, odată efectuată, conducea nemijlocit la obţinerea certificatului de moştenitor, cu toate consecinţele juridice ce decurgeau din acest act.

Prin urmare, se constată că parcurgerea procedurii notariale exclude din start parcurgerea procedurii judiciare, iar sub acest aspect textul art.81 din lege nici nu poate fi aplicat decât moştenitorilor care, din varii motive, nu au parcurs procedura notarială. A lega plata unor taxe judiciare de timbru de plata taxelor notariale ar echivala cu obligarea moştenitorilor de a parcurge mai întâi procedura succesorală notarială, ceea ce evident ar fi o sarcina excesivă.

Pe de altă parte, nu poate fi neglijat nici faptul că la apariţia Legii nr.276/2009, care instituie o atare obligaţie, moştenitorii deja au parcurs de mult întreaga procedură judiciară, fără ca legea să le fi impus această taxă şi, prin urmare, s-au văzut obligaţi ca, deşi judecarea cererilor să se fi încheiat, la executarea hotărârii să fie obligaţi retroactiv la plata acestor noi taxe.

Atât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului au recunoscut posibilitatea statului de a impune anumite restricţii legitime cu privire la accesul liber la justiţie în vederea asigurării unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional. Însă, în cauza de faţă, textul legal criticat constituie o oprelişte de natură pecuniară menită să îl descurajeze pe justiţiabil în formularea unei acţiuni direct în faţa unei instanţe judecătoreşti. Finalitatea unei atari măsuri nu vizează asigurarea unui climat de ordine, ci mai degrabă dorinţa legiuitorului de a-l obliga pe justiţiabil să îşi rezolve problemele legate de succesiune pe calea necontencioasă notarială şi de a-l sancţiona dacă nu a urmat această cale. O asemenea justificare a acestei măsuri nu este nici obiectivă sau raţională şi nici serioasă.

Astfel, Curtea constată că o procedură esenţialmente graţioasă, necontencioasă şi facultativă devine, fără o justificare obiectivă sau raţională, una obligatorie în calea introducerii unei acţiuni direct în faţa instanţelor judecătoreşti, încălcându-se, astfel, prevederile art.21 alin.(1)-(3) din Constituţie.

Totodată, Curtea reţine că textul legal criticat, prin cuantumul ridicat al taxei judiciare de timbru, împiedică executarea hotărârii judecătoreşti, întrucât:

- în cazul cererilor pentru dezbaterea succesiunii pe cale judiciară introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009 şi care nu au urmat şi procedura notarială, taxa judiciară de timbru necesară eliberării copiei prevăzute de art.81 din Legea nr.146/1997 este disproporţionat de mare în raport cu taxa judiciară de timbru plătită pentru derularea întregii proceduri succesorale judiciare;

- în cazul cererilor pentru dezbaterea succesiunii pe cale judiciară introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009 şi care nu au urmat şi procedura notarială, partea este nevoită să plătească o taxă judiciară de timbru pentru operaţiunea prevăzută de art.81 din Legea nr.146/1997 egală ca şi cuantum cu cel al taxei judiciare de timbru care a fost plătită pentru dezbaterea succesiunii în condiţiile art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997.

Din cele de mai sus, rezultă că textul legal criticat impune condiţionări nejustificate în calea executării hotărârii judecătoreşti, fază componentă a procesului civil. Astfel, fiind încălcate în mod direct prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea reţine că textul în cauză contravine art.21 alin.(1)-(3) din Constituţie.

În consecinţă, Curtea constată că art.81 din Legea nr.276/2009, fiind contrar art.21 alin.(1)-(3) din Constituţie, aduce o gravă atingere dreptului la un proces echitabil, afectând ambele faze pe care le parcurge un proces civil, şi anume judecata propriu-zisă a cauzei şi executarea hotărârii judecătoreşti obţinute.

2. Curtea observă că textul legal criticat încalcă şi prevederile art.56 alin.(2) coroborate cu cele ale art.44 şi art.46 din Constituţie.

Curtea, în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr.176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.400 din 9 iunie 2003, a precizat faptul că, „în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice”.

Rezultă că, în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţei datorate de stat, ceea ce ar fi contrar art.56 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

În cauza de faţă, Curtea constată că taxa judiciară de timbru prevăzută de art.81 din Legea nr.276/2009 se datorează pentru „eliberarea de către instanţele judecătoreşti de copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, prin care se stabilesc calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor”. Această prestaţie din partea statului este mai degrabă o operaţiune tehnico-materială, fără a implica în sine costuri foarte ridicate. Dovadă în acest sens stă reglementarea legală anterioară adoptării Legii nr.276/2009, şi anume art.3 lit.t) din Legea nr.146/1997, în temeiul căreia taxa judiciară de timbru datorată operaţiunii tehnico-materiale menţionate era egală cu 2 RON.

În consecinţă, Curtea constată că, prin prisma cuantumului ridicat al taxei, aceasta nu reprezintă o contraprestaţie în raport cu serviciul public ce urmează a fi prestat, ci dobândeşte caracterul unei sancţiuni care nu are nici o legătură cu pretinsul serviciu prestat de către stat.

Ca rezultat al nerespectării art.56 alin.(2) din Constituţie, Curtea constată că este încălcat dreptul de proprietate privată al celor ce vin la moştenire, precum şi dreptul la moştenire al acestora.

Astfel, Curtea constată că, datorită faptului că taxa se plăteşte cu titlu anticipat, deci înainte de a fi prestat serviciul public şi înainte ca moştenitorul să intre în posesia moştenirii, este diminuat în mod direct patrimoniul moştenitorilor. Prin instituirea unui cuantum atât de ridicat al taxei judiciare de timbru, se realizează un transfer injust de proprietate care operează din patrimoniul moştenitorilor în contul bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul, potrivit art.19 din Legea nr.146/1997.

Totodată, Curtea reţine încălcarea şi a prevederilor art.46 din Constituţie, întrucât, deşi moştenitorul a obţinut o hotărâre judecătorească prin care se consacră dreptul său de a beneficia de cota sa parte din masa succesorală, i se obstrucţionează accesul la emolumentul concret al moştenirii prin instituirea unei taxe judiciare de timbru pentru o simplă formalitate juridică. De aceea, Curtea constată că o atare măsură atinge chiar substanţa dreptului la moştenire.

3. Pe lângă încălcarea textelor constituţionale mai sus amintite şi invocate de autorii excepţiei, Curtea constată că art.81 din Legea nr.146/1997 contravine şi art.15 alin.(2) din Constituţie.

Astfel, din conţinutul normativ al acestei prevederi legale rezultă, fără dubiu, că aplicabilitatea sa vizează atât procedurile succesorale judiciare începute după intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009, cât şi cele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009. În aceste condiţii, acelor moştenitori care nu au urmat procedura necontencioasă notarială din diverse motive li se impune plata unei taxe judiciare de timbru, atunci când vor solicita eliberarea unei copii de pe hotărârea judecătorească, cu menţiunea definitivă şi irevocabilă, prin care se stabileşte calitatea de moştenitor, masa succesorală, cotele şi bunurile ce revin fiecărui moştenitor.

Curtea constată că procedura succesorală notarială nu este una obligatorie şi nu condiţionează accesul la procedura contencioasă din faţa instanţelor judecătoreşti, ceea ce determină concluzia irefragabilă că este o procedură graţioasă, necontencioasă şi facultativă, aflată la îndemâna părţilor. De asemenea, Curtea reţine că, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr.276/2009, parcurgerea sau nu a procedurii succesorale notariale nu condiţiona nici faptul datorării taxelor judiciare de timbru în materie succesorală şi nici cuantumul sau întinderea acestora. În lipsa unei atari condiţionări şi având în vedere că textul de lege criticat impune plata unei taxe judiciare de timbru ca urmare a neparcurgerii procedurii succesorale notariale, Curtea constată că, în privinţa procedurilor succesoarale judiciare începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009, legiutorul, în mod indubitabil, a schimbat efectele susceptibile a se produce din parcurgerea sau nu a procedurii succesorale notariale existente la momentul introducerii acţiunii succesorale în faţa instanţelor judecătoreşti. Or, Curtea, prin Decizia nr.812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.985 din 11 decembrie 2006, sau Decizia nr.830 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.559 din 24 iulie 2008, a statuat că, „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare”.

În consecinţă, raportat la situaţia de faţă, Curtea constată că în cazul cererilor în materie succesorală introduse în faţa instanţelor judecătoreşti înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.276/2009, indiferent de parcurgerea sau nu a procedurii succesorale notariale, prevederile art.81 din Legea nr.146/1997 nu s-ar putea aplica decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, contrar art.15 alin.(2) din Constituţie. Astfel, aceste cereri urmează să fie guvernate, în materia taxelor judiciare de timbru, de cele aplicabile la momentul introducerii lor, pentru că, în caz contrar, prin schimbarea eficienţei juridice a actelor juridice realizate în antecedenţa intrării în vigoare a Legii nr.276/2009, ar fi nesocotit principiul constituţional al neretroactivităţii legii. În aceste condiţii, Curtea constată că operaţiunea tehnico-materială prevăzută de art.81 din Legea nr.276/2009, ca accesoriu al procedurii succesorale judecătoreşti, este guvernată de legea în vigoare la data introducerii în faţa instanţelor judecătoreşti a cererii de dezbatere a succesiunii.

4. Totodată, Curtea observă că textul legal criticat încalcă şi principiul egalităţii în drepturi, întrucât instituie posibilitatea ca, în situaţia unei hotărâri judecătoreşti care a consfinţit procedura succesorală anterior intrării în vigoare a Legii nr.276/2009, un moştenitor, solicitând mai repede o copie legalizată de pe hotărârea judecătorească, să plătească o taxă modică, în timp ce celălalt moştenitor, aflat prin ipoteză în aceeaşi situaţie juridică, acţionând după intrarea în vigoare a legii menţionate, să mai fie nevoit să plătească o taxă judiciară de timbru ce depăşeşte cu mult atât valoarea taxei judiciare de timbru plătită în cursului procesului, cât şi valoarea taxei judiciare de timbru plătite de celălalt moştenitor cu aceeaşi ocazie.

5. În fine, Curtea constată că prevederile art.81 alin.(2) din Legea nr.146/1997 sunt lipsite de previzibilitate, întrucât Hotărârea Guvernului nr.1514/2006, care stabilea valoarea taxei judiciare de timbru la nivelul anului 2007, a fost abrogată prin Hotărârea Guvernului nr.956/2009, fără a se stabili vreo altă valoare a taxei judiciare de timbru. Astfel, existenţa normativă a textului este compromisă, nici justiţiabilul şi nici instanţele judecătreşti neputând avea reprezentarea clară a efectelor pe care trebuie să le producă textul în cauză. În consecinţă, Curtea constată că art.81 alin.(2) din Legea nr.146/1997 contravine prevederilor art.1 alin.(5) din Constituţie.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A. d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi cu unanimitate de voturi în privinţa art.3 lit.j), art.31 alin.(2)-(4) şi art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

Decide:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată, în mod direct, de Avocatul Poporului, şi constată că dispoziţiile art.81 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru sunt neconstituţionale.

2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c), precum şi ale art.31 alin.(2) şi (3) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Savel Boaru în Dosarul nr.1653/259/2009 al Judecătoriei Mizil, respectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 lit.c) şi j), precum şi ale art.31 alin.(2) - (4) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată, în mod direct, de Avocatul Poporului.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2010.

OPINIE SEPARATĂ

Argumentele prezentate în opinia separată care a însoţit Decizia Curţii Constituţionale nr.948 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 4 august 2010, îşi păstrează în continuare valabilitatea, astfel încât, în prezenta opinie separată vom încerca să aducem şi alte argumente în sprijinul opiniei susţinute anterior în sensul că dispoziţiile art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 sunt neconstituţionale.

În opinia noastră, dispoziţiile art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 încalcă prevederile constituţionale ale art.21 privind accesul liber la justiţie, ale art.44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art.56 alin.(1) şi (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare, astfel:

1. Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri asupra compatibilităţii art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 cu prevederile art.21 din Constituţie în raport cu critici similare, statuând că accesul liber la justiţie prevăzut de art.21 din Legea fundamentală nu presupune gratuitatea acestuia (a se vedea, Decizia nr.82 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.307 din 30 iunie 1999, Decizia nr. 47 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 28 februarie 2003, Decizia nr. 343 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 5 noiembrie 2003, Decizia nr. 423 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 14 ianuarie 2005, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 octombrie 2005, Decizia nr.494 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 iunie 2008 şi altele).

Numai că, pentru a ajunge la o astfel de soluţie, Curtea a avut în vedere caracterul modic al taxelor de timbru prevăzute de lege la acea dată, în speţă chiar de art.3 lit.c) din lege, dovadă fiind chiar motivarea unora dintre decizii.

Astfel, prin Decizia nr.183 din 16 noiembrie 1999, Decizia nr.82 din 25 mai 1999, Decizia nr.30 din 23 februarie 1999, Curtea a arătat că, „având în vedere caracterul modic al sumei stabilite ca taxă de timbru pentru exercitarea căii de atac, nu s-ar putea susţine că prin cuantumul fixat s-a determinat îngrădirea accesului liber la justiţie prevăzut de art.21 din Constituţie”.

Iată, aşadar, că elementul determinant în luarea acestor decizii a fost tocmai nivelul scăzut al taxelor judiciare de timbru prevăzut de Legea nr.146/1997, aşa încât, la momentul actual, un astfel de argument nu mai subzistă.

2. Privită tot prin prisma limitării accesului la justiţie, ţinem să precizăm că, şi în condiţiile în care cheltuielile de judecată se stabilesc în sarcina celui căzut în pretenţii, dat fiind caracterul anticipativ al taxei, cel ce o plăteşte este reclamantul care se vede obligat să achite şi taxele datorate de ceilalţi moştenitori, instanţa neputându-i sancţiona pentru refuzul de a-şi plăti cota parte din taxele ce le incumbă.

Prin urmare, moştenitorul care doreşte să intre în posesia cotei sale de moştenire se vede blocat şi de poziţia subiectivă a celorlalţi moştenitori care nu pot fi obligaţi să plătească anticipat taxa pe care o datorează.

3. Art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 încalcă şi art.44 din Constituţie.

Este incontestabil faptul că justiţia este un serviciu public, iar de esenţa serviciului public este tocmai gratuitatea.

Fireşte că nu vom avea pretenţia să considerăm că accesul liber la justiţie presupune gratuitate, însă, trebuie să acceptăm, sub aspectul proporţionalităţii, că între mărimea taxei de timbru şi costul real al serviciului public trebuie să existe un anumit echilibru, chiar dacă legea nu dispune în mod expres acest lucru.

Astfel, în acord şi cu doctrina juridică, taxele reprezintă acele sume de bani datorate bugetului public de persoanele fizice sau juridice care solicită şi beneficiază de un serviciu public din partea anumitor instituţii publice. Acest serviciu nu reprezintă, însă, de plano, o contraprestaţie a sumei de bani plătită.

În doctrină chiar s-a cristalizat ideea potrivit căreia nu trebuie să existe un raport de proporţionalitate între cuantumul taxei datorate şi întinderea serviciului prestat de autoritatea publică, justificarea instituirii taxelor fiind tocmai aceea de a acoperi o parte din cheltuielile efectuate de autorităţile care prestează servicii publice.

Dacă, însă cuantumul taxei datorate este disproporţionat de mare faţă de cheltuielile ocazionate de prestarea respectivului serviciu, cum este în cazul de faţă, când minimul de taxă datorată este de 6% din moştenire (3% pentru stabilirea masei succesorale şi 3% pentru partajul bunurilor), atunci această taxă îşi pierde caracterul său de contribuţie financiară în înţelesul art.56 alin.(1) şi (2) din Constituţie, cu consecinţa imposibilităţii moştenitorilor de a o achita, devenind, astfel, o piedică în calea accesului liber la justiţie şi chiar cu consecinţa diminuării drastice a patrimoniilor moştenitorilor şi încălcarea implicită a art.44 din Constituţie.

4. Art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 încalcă şi art.56 din Constituţie. Prin Decizia nr.176 din 6 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.400 din 9 iunie 2003, invocată şi în Decizia nr.1202 din 5 octombrie 2010, la care se ataşează prezenta opinie separată, Curtea a statuat că, „în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau instituţii publice”, ceea ce a condus la concluzia din prezenta decizie că, „în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată şi serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea contraprestaţei datorate de stat, ceea ce ar fi contrar art.56 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia <<Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale>>”.

Numai că această concluzie a Curţii a operat doar în ceea ce priveşte dispoziţiile art.81 din Legea nr.146/1997, apreciindu-se că eliberarea unor copii de pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, nu reprezintă în fapt decât simple operaţiuni tehnico-materiale care nu implică în sine costuri foarte ridicate.

Raţionamentul Curţii, corect de această dată, trebuia dus mai departe pentru că, în realitate, dezbaterea succesorală în faţa instanţei impune aceleaşi costuri, indiferent de întinderea masei succesorale şi, prin urmare, dacă la un anumit cuantum al masei succesorale s-ar putea justifica o taxă minimă de 6%, la un cuantum al masei succesorale de zeci sau sute de ori mai mare, o asemenea taxă nu se mai justifică.

5. Motivarea din expunerea de motive a legii în sensul că taxele astfel instituite trebuie să descurajeze dezbaterea succesiunilor în faţa instanţelor de judecată, nu se susţine din mai multe motive, astfel:

a) un prim motiv şi poate cel mai important este acela că moştenitorii, nu de puţine ori, nu se pot înţelege în faţa notarului, mai ales că acesta nu are la îndemână instrumente juridice cu care să îi convingă pe moştenitori să se înţeleagă (procedura fiind esenţialmente graţioasă, necontencioasă şi facultativă);

b) dacă legiuitorul a ajuns la concluzia că datorită cuantumului scăzut al taxei pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti (mai mic decât al taxelor notariale) s-a ajuns la o migraţiune a solicitanţilor de la notariate către instanţe ar fi fost suficient să urce nivelul taxelor pentru cererile introduse în faţa instanţelor la nivelul taxelor notariale;

c) tot pentru a descuraja migraţia de la notariate către instanţe, legiuitorul avea şi posibilitatea egalizării acestor taxe cu taxele datorate pentru acţiuni şi cereri evaluabile în bani, cele două tipuri de cereri fiind de altfel apropiate în ce priveşte procedura de urmat, cu administrare de probe, dezbateri contradictorii etc.

Numai că, legiuitorul a optat pentru instituirea unor taxe în cote procentuale care depăşesc cu mult cotele stabilite prin aceeaşi lege pentru acţiunile şi cererile evaluabile în bani.

Astfel, pentru o acţiune în justiţie al cărui obiect nu depăşeşte 250.000 lei, taxa este de 6611 lei, ceea ce echivalează cu o cotă de 2.64%, pentru ca orice depăşire a sumei de 250.000 lei să fie taxată cu 1%, diferenţa de taxă fiind evidentă.

În atare situaţie, se pune întrebarea, retorică, fireşte, dacă nu există o disproporţie vădită între taxa datorată şi serviciul efectiv prestat de către autoritate pentru a fi aplicabil raţionamentul Curţii exprimat prin Decizia nr.1202 din 5 octombrie 2010.

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ; astfel, pentru judecarea unei cereri evaluabilă în bani cuantumul taxei este de cel puţin 6 ori mai mic decât pentru o cerere privind dezbaterea succesorală, aşa încât putem raţiona că există o vădită disproporţie între cuantumul taxei datorate şi întinderea serviciului astfel prestat. Pentru aceste motive ne menţinem punctul de vedere potrivit căruia art.3 lit.c) din Legea nr.146/1997 încalcă prevederile art.21, art.44 şi art.56 din Constituţie, astfel încât ar fi trebuit declarat neconstituţional.

Judecători, Petre LĂZĂROIU

Acsinte GASPAR