Regimul separatiei de bunuri

În cadrul acestui regim matrimonial fiecare dintre soţi este proprietarul exclusiv al bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi al bunurilor pe care le dobândeşte în nume propriu după încheierea căsătoriei. În această privinţă, practica judiciară se va confrunta cu situaţia stabilirii survenienţei banilor din care au fost achiziţionate bunurile. Astfel, mandatul tacit reciproc în cazul soţilor îşi încetează aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil.

Deşi Codul nu distinge asupra bunurilor şi nu le determină în mod concret se pare că asupra bunurilor imobile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, soţii îşi păstrează proprietatea exclusivă, Codul face referire doar la bunurile mobile cu privire la care se întocmeşte un inventar asupra căruia legiuitorul îl stabileşte indiferent de modalitatea lor de dobândire, important este să fie bunuri proprii anterioare încheierii căsătoriei.

Pentru eventualitatea neîncheierii acestui inventar, se va aplica prezumţia posesiei, prezumţie relativă ce stabileşte că în lipsa inventarului posesia valorează proprietate în favoarea soţului care este posesor sau în a cărei posesie se află bunul, cu aplicarea principiului actori incumbit probatio.

Referindu-se la bunurile proprietate comună pe cote-părţi ale soţilor, legiuitorul indirect face referire atât la bunurile mobile, cât şi imobile, bunuri care au fost achiziţionate de către amândoi, pe numele amândurora potrivit dispoziţiilor art. 361 alin. 5:” Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege”.

În cazul regimului separaţiei de bunuri pot fi încheiate mai multe tipuri de contracte, cum sunt: contract de vânzare cumpărare – cât timp bunurile sunt proprii atât înainte, cât şi după încheierea căsătoriei funcţie de soţul care îl dobândeşte, celălalt soţ poate avea calitatea unui vânzător, respectiv cumpărător oarecare, aici ridicându-se problema dreptului de preempţiune, precum şi cea a preţului sincer şi serios, care nerespectat va atrage dispoziţiile aplicabile contractului de donaţie; un alt tip de contract este contractul de împrumut, contractul de comodat, etc.

Dispoziţiile art. 363 din Noul Cod civil recunosc oricăruia dintre soţi şi calitatea de titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv al dreptului de uzufruct, potrivit cu care are obligaţiile unui uzufructuar, nefiind aplicabile dispoziţiile cu privire la facerea inventarului, a constituirii garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului sau a numirii administratorului uzufructului. Şi în cadrul regimului dotal aşa cum prevedea art. 1243 Cod civil “Bărbatul este supus, în privinţa averii dotale, la toate obligaţiunile unui uzufructuar”, însă exista posibilitatea contractuală de a se obliga la plata unei cauţiuni pentru primirea averii dotale.

Încetarea regimului separaţiei de bunuri se realizează prin:

- desfacerea căsătoriei prin divorţ;

- partajul bunurilor comune dobândite potrivit regulilor de la regimul comunităţii legale, fără a fi implicate bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau după încheierea acesteia însă de către unul şi pe numele unuia dintre soţi, ci numai bunurile dobândite expresis verbis pe cote-părţi;

- decesul unuia dintre soţi.

Şi în cadrul regimului separaţiei de bunuri este reglementat în mod expres dreptul de retenţie al unuia dintre soţi faţă de celălalt, drept care subzistă până la recuperarea integrală a datoriilor reciproce, drept de retenţie care este consecinţa acestui regim, spre deosebire de regimul comunităţii legale în cadrul căruia dreptul de retenţie există în timpul căsătoriei şi se activează pentru plata datoriilor celuilalt soţ.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, dreptul de retenţie este cel al cesionarului subrogat în drepturile cedentului până la recuperarea integrală a debitului.

Dreptul de retenţie presupune implicit încetarea căsătoriei. Prin desfacerea căsătoriei, caz în care fiecare soţ rămâne cu bunurile proprii dobândite anterior căsătoriei, cât şi ulterior încheierii acesteia, bunurile comune fiind supuse procesului de partaj voluntar sau judiciar.