Regimul comunitatii conventionale

Noul Cod civil care încorporează pe lângă dispoziţiile civile şi pe cele de dreptul familiei, pe cele comerciale, aplicând cu prioritate pacta sunt servanda creează pentru soţi posibilitatea încheierii unui contract, care deşi numit convenţie matrimonială are caracteristicile unui contract tipic civil ale cărui limite sunt stabilite printr-o normă legală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 366 din Noul Cod civil, regimul comunităţii convenţionale este definit ca normă derogatorie de la regimul comunităţii legale, potrivit acordului dintre părţi.

Obiectul convenţiei matrimoniale în cadrul regimul comunităţii legale poate cuprinde unul sau mai multe din următoarele aspecte:

A) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor de uz personal şi a bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;

B) restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;

C) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;

D) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;

E) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

Publicitatea convenţiei matrimoniale

Publicitatea organizată a convenţiei matrimoniale se face prin menţiune pe actul de căsătorie despre existenţa acesteia iar în unele sisteme de drept, prin înscrierea în registre speciale .

Aspecte de drept comparat

În Franţa şi Belgia, pe baza certificatului eliberat de notarul care a întocmit şi autentificat convenţia matrimonială, ofiţerul de stare civilă face o menţiune, în actul de căsătorie cu privire la existenţa convenţiei matrimoniale.

În Germania, convenţia matrimonială se înscrie într-un “registru matrimonial”, în urma formulării unei cereri în formă autentică.

În Grecia, prin Decretul Prezidenţial nr. 411/1989 se prevede înscrierea convenţiei matrimoniale autentificate în cadrul unui registru public unic, registru ţinut de Tribunalul de primă instanţă din Atena, astfel încât orice persoană interesată poate consulta acest registru.

În Luxemburg potrivit unei Legi din 21 februarie 1985, publicitatea convenţiei matrimoniale se realizează prin păstrarea unui extras al convenţiei în arhiva registrului civil ţinut de Parchetul General, iar în Suedia se realizează publicitatea acesteia prin publicarea lor în cadrul unor jurnale oficiale sau neoficiale.

Opozabilitatea erga omnes a convenţiei matrimoniale

Cât priveşte opozabilitatea erga omnes a regimului matrimonial legal, aceasta se realizează prin înscrierea în cartea funciară a „apartenenţei fiecărui bun la comunitate”, potrivit dispoziţiilor art. 344 din Noul Cod civil.

Astfel, opozabilitatea se realizează potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. 2 potrivit cu care “Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale”, opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin înscrierea în cartea funciară, terţii care au cunoscut sau cunosc regimul matrimonial convenţional nu se pot prevala de neîndeplinirea formalităţilor de publicitate pentru a se putea apăra invocând inopozabilitatea acestuia.

Potrivit Noului Cod civil formalităţile de publicitate se realizează în primul rând prin facerea menţiunii în cadrul convenţiei matrimoniale cu privire la regimul matrimonial ales, cât şi prin înscrierea în cadrul Registrului naţional de publicitate al regimurilor matrimoniale ţinut de Camera Notarilor Publici. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 291 teza I din Noul Cod civil:” Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales”.

Potrivit celei de-a doua teze a art. 291 din Noul Cod civil, ofiţerul de stare civilă are „obligaţia, ca din oficiu şi de îndată să comunice la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială, o copie a actului de căsătorie”.

Doctrina consideră că această reglementare ridică o problemă aceea a raportului între publicitatea prin menţiune pe actul de căsătorie şi publicitatea prin registrul special de publicitate ţinut de Camera Notarilor Publici.

Cu privire la acest aspect, explicaţia este logică şi previzibilă, deoarece menţiunea de pe actul de căsătorie priveşte înregistrarea în registrele de stare civilă a regimului matrimonial ales de către părţi; această înscriere nu prezintă garanţia de opozabilitate echivalente înscrierii în cartea funciară.

Opozabilitatea faţă de terţi se realizează prin înregistrarea regimului matrimonial ales în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, registru înfiinţat prin modificarea Legii nr. 7/1996 – legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Reversul acestei situaţii, respectiv îndeplinirea formalităţilor de carte funciară cu precizarea regimului matrimonial asigură opozabilitatea erga omnes, chiar dacă nu s-a făcut menţiunea cu privire la regimul matrimonial ales pe actul de căsătorie.

Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate presupune faţă de terţi existenţa între soţi a regimului comunităţii legale, regim matrimonial ce constituie regulă. Potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. 3 din Noul Cod civil „Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale” cu aplicarea dispoziţiilor în materia comunităţii de bunuri, fapt ce ar putea aduce prejudicii atât soţilor, cât şi creditorilor acestora în eventualitatea în care ar fi fost încheiat o convenţie matrimonială.

Clauza de preciput în cadrul convenţiei matrimoniale

Termenul de preciput definit de Dicţionarul explicativ al limbii române ca fiind un „dreptul acordat unei persoane de a lua o anumită parte dintr-un bun înainte de partaj”, Noul Cod civil reglementează art. 333 „Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”, executarea clauzei de preciput se face, de regulă, în natură, în caz contrar se va executa prin echivalent. Această clauză de preciput este, practic, un legat cu titlu particular, stipulat în chiar cuprinsul convenţiei matrimoniale.

De regulă, legatele se întocmesc fără ştirea legatarilor, însă, de această dată legiuitorul a instituit un drept preferenţial faţă de soţul supravieţuitor asupra bunurilor aflate în coproprietate sau în devălmăşie. În condiţiile în care comunitatea de bunuri încetează “în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni” clauză de preciput devine caducă.

Întrucât conferă soţului supravieţuitor dreptul de a îşi alege un bun sau mai multe din proprietatea comună înainte de dezbaterea moştenirii, „clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei”, clauză cu efect abuziv, întrucât soţul supravieţuitor nu ar trebui să răspundă cu bunurile sale pentru datoriile soţului defunct. În condiţiile în care clauza de preciput afectează cotitatea disponibilă, aceasta este supusă reducţiunii, or aceasta fiind un legat cu titlu particular urmăreşte regula potrivit cu care legatele se reduc înaintea donaţiilor potrivit atât dispoziţiilor art.850 Cod civil, cât şi 1096 din Noul Cod civil.

Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor derivă din faptul că legatele constituie ultimele liberalităţi făcute de defunct, liberalităţi care îşi produc efectele de la data deschiderii succesiunii. Din moment ce legatul constituie ultima liberalitate făcută de defunct, se va ridica problema clauzei de preciput, care deşi stipulată în convenţia matrimonială, respectiv în timpul vieţii ambilor soţi, îşi produce efectele de abia în momentul deschiderii succesiunii soţului testator.

Legea nu stabileşte care bun sau bunuri fac obiectul clauzei de preciput, aici existând o lacună juridica, întrucât soţul supravieţuitor ar putea alege bunul cel mai valoros, un imobil, bijuterii, un autoturism de lux sau pe toate acestea, în dauna celorlalţi succesori, caz în care aceştia din urmă vor acţiona în vederea reducerii liberalităţilor excesive. De subliniat ar fi faptul că existenţa clauzei de preciput nu restrânge şi nici nu anihilează drepturile speciale ale soţului supravieţuitor, drepturi ce constau în: dreptul de abitaţie, dreptul asupra bunurilor căsniciei, precum şi al cotei ce i se cuvine soţului supravieţuitor în concurs cu toate celelalte clase de moştenitori.

Forma convenţiei matrimoniale

Dacă dota se încheia în faţa judecătorului, contractul prenupţial este un înscris cu privire la care legea cuprinde o normă imperativă de ordine publică, încheierea acestuia se face ad validitatem în formă autentică.

Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. 1 din Noul Cod civil ce reglementează încheierea convenţiei matrimoniale:” Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat”; deşi căsătoria nu poate fi încheiată prin mandatari, convenţia matrimonială un act juridic guvernat de regulile de naştere, modificare, încetare a actelor juridice, deşi un act numit şi expres reglementat de legea civilă nu comportă un regim special, care să-i confere un statut închis.

Legiuitorul a făcut în cazul mandatului un exces de delegare de putere, însă a stabilit in concreto că fără conţinutul predeterminat mandatul este de asemenea, nul şi sunt atrase regulile ce guvernează mandatul, respectiv răspunderea mandatarului pentru depăşirea limitelor mandatului.

Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi licit, necesitatea predeterminării cuprinsului mandatului, acţiune ce nu va putea fi întreprinsă decât de către viitorii soţi, va înlesni încheierea convenţiei matrimoniale. După întinderea sa mandatul va fi unul special, procuratio unicus rei, respectiv încheierea de acte juridice. Mandatul special nu este dat de către viitorul soţ în vederea stabilirii cuprinsului convenţiei matrimoniale, ci numai a încheierii, respectiv a semnării în numele şi pe seama să a acesteia.

Momentul punerii în aplicare a convenţiei matrimoniale

Potrivit dispoziţiilor art. 313 din Noul Cod civil, momentul de la care regimul matrimonial îşi produce efectele coincide şi se regăseşte în ziua încheierii căsătoriei. Norma juridică are caracter restrictiv, înţelegând prin aceasta că părţi ale convenţiei matrimoniale/contractului prenupţial, între care îşi va produce efectele regimul matrimonial, pot fi numai viitorii soţi, respectiv soţii. Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. 2 din Noul Cod civil: „Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.”

Deşi la momentul alegerii regimului matrimonial calitatea de „viitori soţi” nu coincide cu calitate de “soţi”, după cum reiese din dispoziţiile art. 312 din Noul Cod Civil “viitorii soţi”, regimul matrimonial îşi produce efectele ulterior între aceştia numai dacă a fost ales înainte de încheierea căsătoriei. Aşa cum reiese şi din interpretarea ad literam a dispoziţiilor Codului, valitatea de “viitori soţi” nu este una şi aceeaşi cu calitatea de „soţi”, întrucât termenul de “viitori soti" echivalează cu termenul de “potenţialii, posibilii”.

Regula este că de la regimul matrimonial ales nu se poate deroga, orice convenţie prin care s-ar tinde la înlăturarea sau evitarea regimului matrimonial ales înainte de încheierea căsătoriei fiind nulă absolut.

Efectele regimului matrimonial

Între soţi regimul matrimonial începe să-şi producă efectele doar din ziua încheierii căsătoriei potrivit dispoziţiilor Noului Cod civil, care cuprinde şi reglementările în materie de încheierea căsătoriei. De evidenţiat este faptul că nu se poate aplica o normă juridică nouă unei situaţii ce se desfăşoară sub imperiul unei alte legi, potrivit principiilor esenţiale de drept civil, respectiv al neretroactivităţii legii civile şi al principiului tempus regit actum, potrivit cu care legea aplicabilă este cea de la momentul încheierii actului.

Cum intrarea în vigoare a dispoziţiilor ce reglementează convenţiile matrimoniale este una şi aceeaşi cu cea privind noile proceduri reglementări în materie de căsătorie şi logodnă, ca semi noutate a Noului Cod civil, întrucât sunt cuprinse în aceeaşi normă civilă, toate raporturile juridice ce se vor naşte sub imperiul acestor reglementări vor fi guvernate de acestea.

Cât priveşte terţii, regimul matrimonial îşi va produce efectele faţă de aceştia de la momentul realizării înscrierii erga omnes, a îndeplinirii formalităţilor de carte funciară în care se vor împărţi bunurile.

Astfel, terţii vor lua la cunoştinţă din extrasul de carte funciară de regimul matrimonial adoptat de către soţi, fie el acela al comunităţii de bunuri caz în care soţii, în caz de partaj subsecvent încetării căsătoriei vor primi câte o jumătate din proprietatea devălmaşă; legea numeşte acest regim matrimonial ca fiind comunitatea legală, căreia i se atribuie prezumţia relativă potrivit cu care părţile sunt prezumate că au contribuit în cote egale la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei şi, prin urmare restituirea se va face în consecinţă.

Un al doilea regim matrimonial este acela al separaţiei de bunuri potrivit cu care fiecare soţ este atât proprietarul bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, cât şi asupra bunurilor pe care le-a achiziţionat în timpul căsătoriei în numele său, fără a se prezuma faptul că acestea au fost cumpărate din bani comuni.

Al treilea regim matrimonial este acela ales de legiuitor ca fiind „de compromis”, întrucât acesta este o mixtură între comunitatea legală şi separaţia de bunuri, regim potrivit cu care convenţia părţilor face legea, cu posibilitatea completării, respectiv a modificării contractului matrimonial cu dispoziţiile ce reglementează comunitatea legală.

Practic, Noul Cod civil, prin reglementările sale oferă o mai mare protecţie soţilor în dauna creditorilor acestora cărora le este la îndemână aceeaşi acţiune pauliană prevăzută de fostul art. 973 C. civ., reglementare ce acum este prevăzută de art. 369 din Noul Cod civil.

Încetarea şi lichidarea convenţiei matrimoniale

Potrivit dispoziţiilor art. 319 regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

Nulitatea absolută a căsătoriei operează în următoarele cazuri: când lipseşte consimţământul la căsătorie al vreunuia dintre soţi, în caz de bigamie, în ipoteza încheierii căsătoriei între rude în linie dreaptă, precum şi între rudele pe linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv, în cazul alienatului sau al debilului mintal cărora le este interzis prin lege să se căsătorească, în cazul nerespectării dispoziţiilor imperative ce guvernează celebrarea căsătoriei. Instituţie cu caracter public, general, nulitatea absolută operează de drept, fiind necesară numai constatarea sa pe cale judecătorească.

Anularea căsătoriei intervine în condiţiile art. 272 alin. 2 şi alin. 4 din Noul Cod civil pentru situaţia minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi care nu a obţinut: avizul medical în vederea încheierii căsătoriei, „încuviinţarea părinţilor săi, sau, a tutorelui, şi cu încuviinţarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi în cazul exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte.

Desfacerea căsătoriei presupune încetarea căsătoriei prin divorţ în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 373 din Noul Cod civil, respectiv prin acordul ambilor soţi, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei, la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin doi ani. Încetarea căsătoriei presupune decesul unuia dintre soţi.

În cazul desfiinţării căsătoriei în una din ipotezele reglementate legal ia sfârşit şi regimul matrimonial şi, prin urmare, contractual prenupţial îşi produce efectele funcţie de rigorile stipulate în cadrul regimului matrimonial ales. În aceste cazuri, instanţele de judecată nu mai au un rol esenţial în împărţirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, în stabilirea apartenenţei sau nu la masa devălmaşă sau la masa bunurilor proprii a vreunui bun, precum şi convertirea acestuia dintr-o categorie juridică în alta; rolul instanţei este limitat la desfacerea căsătoriei prin divorţ şi la stabilirea capetelor accesorii divorţului.

Noul Cod civil a reglementat în mod neechivoc, de această dată, împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, reglementând  separaţia judiciară de bunuri pentru ipoteza existenţei regimului comunităţii legale sau al celei convenţionale în care sunt afectate interesele patrimoniale ale familiei, prin încheierea unor acte vătămătoare.

Separarea judiciară a bunurilor intervenită în timpul căsătoriei, duce la schimbarea regimului matrimonial, schimbare care este implicită acţiunii judecătoreşti.

Până la acest moment în legislaţia română nu exista noţiunea lichidării regimului matrimonial; exista doar modalitatea de calcul a bunurilor comune, potrivit cu care se stabileau şi datoriile comune, care se luau în calcul la stabilirea masei partajabile, precum şi la atribuirea sultei. Prin acest normativ a fost instituită lichidarea regimului matrimonial, potrivit dispoziţiilor art. 320 din Noul Cod civil, potrivit cu care: „În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.” Dispoziţiile legii prevăd posibilitatea lichidării pe calea tranzacţiei fie ea judecătorească sau notarială.

Comparaţie între dotă şi convenţia matrimonială

Convenţia matrimonială este o definiţie ce nu are prea multă însemnătate din punct de vedere semantic, „matrimonial” însemnând potrivit definiţiei date de Dicţionarul explicativ al limbii române “de căsătorie, privitor la căsătorie”, termen care nu pune în discuţie şi nu atrage atenţia asupra necesităţii imperativei alegeri şi încheieri a convenţiei înainte de încheierea căsătoriei, spre deosebire de termenul adoptat în legislaţia diferitelor state de “contract prenupţial”, care stabileşte, fără loc de echivoc, faptul că este imperativ “prealabil căsătoriei”. Nefiind vorba de o aviditate a tot ceea ce este cosmopolit, consider că este mult mai cuprinzător şi elaborat termenul de „prenupţial”.

Legea nu a făcut distincţie cu privire la dotă, aceasta fiind acordată atât tinerelor fete aflate la prima căsătorie, cât şi văduvelor, însă nu s-a făcut vorbire de femeile ce se recăsătoreau; după cum în viitoarea reglementare a Codului civil nu se face vorbire decât de calitatea de „viitori soţi”, fără a se lua în calcul condiţia logodnei, precum şi de calitatea de „soţi”.

Dacă dota ca şi terminologie şi conţinut reprezenta o înzestrare a femeii ce urma să se căsătorească, convenţia matrimonială presupune modalitatea de împărţire a bunurilor în caz de divorţ, tocmai pentru a elibera agenda instanţelor şi pentru a evita o practică neunitară, preferenţială, subiectivă şi inabordabilă.

Momentul de la care ambele instituţii îşi produceau efectele coincide însă, dota începea să-ţi producă efectele din ziua încheierii căsătoriei, moment de la care şi convenţia matrimonială începe să opereze.

De precizat este faptul că spre deosebire de dotă, care fiind reglementată în mod expres de Codul Civil de la 1865, aceasta nu avea caracter imperativ, nefiind obligatorie pentru femeie, părinţi, viitorul soţ, cu atât mai puţin în sarcina unei terţe persoane, convenţia matrimonială este obligatorie sub aspectul alegerii sale, în oricare dintre cele trei regimuri stabilite de normă juridică, cu menţiunea că nu pot coexista două sau toate cele trei regimuri, ci legea obligă la alegerea unuia singur, cu posibilitatea de modificare după trecerea unui termen de un an de la încheierea căsătoriei, respectiv de tranziţie către un alt tip de regim matrimonial din cele reglementate.

Bunurile dotale erau sub stricta administrare a soţului, care nu le putea înstrăina şi care în cazul în care ar fi existat riscul pierderii acestora pierdea dreptul de administrare pe o anumită perioadă nu puteau fi înstrăinate iar în caz de pierdere femeia putea cere separarea patrimoniilor potrivit dispoziţiilor art. 1256 din Codul civil iar potrivit art. 1257 Cod civil numai femeia putea cere separaţiunea patrimoniilor, separaţiune care se putea face numai pe cale judecătorească. Astfel, legiuitorul secolului XXI a preluat termenul şi ipoteza separaţiunii judiciare a patrimoniilor, pentru a evita orice riscuri sau pierderi care ar afecta grav interesele părţilor potrivit art. 370 din Noul Cod civil.

Dacă dota a fost legiferată pentru ca femeia aducând bunurile respective în căsătorie să susţină sarcinile căsătoriei, convenţia matrimonială are menirea de a uşura sarcina împărţirii bunurilor proprii dobândite înainte de încheierea căsătoriei, păstrându-le acelaşi statut juridic, de a stabili calitatea de bun propriu al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei de fiecare dintre soţi şi de a-l lăsa în patrimoniul acestuia, precum şi de a recurge la calea procedurală a partajului voluntar sau judiciar.

Deşi bunurile dotale se aflau sub administrarea şi folosinţa soţului, exista posibilitatea că femeia să se informeze asupra bunurilor ce constituiau regimul dotal, precum şi posibilitatea prestabilită în contractul de căsătorie ca femeia să primească „ea însăşi, pe fiecare an şi sub chitanţele ei singure, o parte din veniturile sale pentru întreţinerea şi trebuinţele sale personale”, după cum în noua reglementare se prevede posibilitate unuia dintre soţi de a-i cere „celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale”.

De asemenea sarcinile sau cheltuielile căsătoriei sunt reglementate după principiul reflectării în oglindă, dacă în cadrul regimului dotal, sarcinile căsătoriei erau susţinute cu ajutorul bunurilor dotale, prin exploatarea şi administrarea acestora, iar în cazul separaţiei de patrimonii femeia era „datoare să contribuie, după puterea mijloacelor sale, la sarcinile casei şi la creşterea copiilor comuni”, fiind obligată să suporte în integralitate aceste speze ale căsătoriei, în cazul în care soţul ar fi fost insolvabil şi în Noul Cod civil există noţiunea de “cheltuielile căsătoriei”, mai precis de “contribuţia soţilor” potrivit cu care „ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.”

În ceea ce priveşte dota, aceasta ca şi convenţia matrimonială produce efecte între soţi, creditorii având în ambele reglementări posibilitatea desfiinţării oricărei fraude prin intermediul acţiunii revocatorii.

Concluzii

Legea română a statuat pentru viitor convenţia matrimonială cu toate aspectele sale, însă nu a făcut referire la încetarea acestei convenţii prin expirarea termenului. Căsătoria fiind, de regulă, o instituţie încheiată, măcar din perspectivă romantică, pe viaţă, nu este supusă vreunui termen, motiv pentru care şi regimul matrimonial este accesoriu acestei instituţii. În legislaţia californiană s-a prevăzut şi încetarea contractului prenunţial prin trecerea timpului, după cum a fost stipulat şi contractul marital, încheiat de părţi după încheierea căsătoriei.

Scopul convenţiei matrimoniale, aşa cum este intitulată în legislaţia noastră este multiplu, respectiv: şi de a ajuta la sarcinile căsătoriei, şi de a susţine familia, precum şi de a stabili dintru început maniera împărţelii bunurilor în caz de divorţ. Având în vedere numeroasele cauze ce s-au perindat, s-au înregistrat până la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, s-a simţit nevoia unei aerisiri şi a unei noutăţi, dacă poate fi numită între-o asemenea manieră, reglementarea Codului civil.

Inspirată din regimul dotal, însă net diferit şi actualizat vremurilor actuale, convenţia matrimonială este definită ca un contract civil, în care părţile pot prevedea divese obligaţii şi drepturi unul faţă de celălalt, în anumite limite şi condiţii.

Poate că pentru început marea majoritate a viitoarelor familii vor fi reticente faţă de dispoziţiile noi, însă legiuitorul nu a oferit posibilitatea eradicării sau evitării regimului matrimonial, alegând să mulţumească părţile şi să le îndemne de la început catre o soluţie de mijloc, punându-le la dispoziţie trei regimuri matrimoniale distincte.